acum 2 ani am plâns mult. Treceam spre baie şi mi se părea covorul prea lung. Eu prea în urmă. Auzeam
cheia în uşă. Şi momentul ăsta, covorul şi ideea că trebuie să mă adun de pe el.
Ideea că cineva vede asta.

eu nu mă vedeam. După asta m-am cărat. Clasic. Am găsit oglinzi veneţiene, nisip, turci bătrâni, buze vineţii,
chestii în care învârţi furculiţa şi se agaţă de ea ca un caşcaval topit. Pante. Cel puţin pentru o vreme.
Mă uit la oglinzile alea, la poze şi le văd jumate zaţ
ca ăla dintr-o cafea adusă la şto. Ai putea să chemi să aducă alta. Nu c-ar conta.

de atunci mă tot duc. În acelaşi loc fac aceleaşi poze, din acelaşi unghi, aproape la aceleaşi ore, de cele mai multe ori
rezemată de acelaşi zid. Cu ochii pe sus, cu vorbe în urechi, de gât, sub limbă. Pe un pervaz, pe o bordură. Rămân
cu o grămadă de case, nisip în saboţi , note de plată. Curg nesimţit pe picior. Ca sperma. Atunci când ai uitat
c-o mai ai, te aşezi şi te dă de gol. Mă învârt în oraşul ăsta pe maxim zece străzi şi încă mă mir că data trecută
treceau alţi oameni.

şi sună a film prost cu doamne şi domni
o bicicletă neapărat albastră învârtindu-se în cerc
cămăşi albe o balustradă
un ţipăt. Şi eu pe margine.

o captură
nu întind mâna s-o opresc.

adorm cu sentimentul că nici 100 de sticle nu m-ar face să râd sau să plâng, mă trezesc cu senzaţia că am
pe cineva deasupra capului. Plus mirosul.


nu ne-am întâlnit niciodată

după care ajung în stradă.