Părinte de copii și om lovit de soartă
Mă uit atent la mine și văd un om străin
Căci am un zâmbet trist și inima mi-e moartă
Iar sângele din vene, are în el pelin

Amară-mi este viața, rupt de ai mei copii
Și lung îmi pare chinul, aici în rătăcire
Căci tristă-i dimineața, când umblii prin pustii
Și-i fără de speranță, golită de iubire

Am invățat, în ani, să uit ce-i mângâierea
Lumea a devenit, un loc pustiu, banal
Iar lacrimi au distrus, in inimă plăcerea
Ce-a curs precum o ploaie, direct intr-un canal

Le spun, la cei normali, ce au încă iubire
Și nu-nțeleg deloc, norocul ce îl poartă
Să binecuvânteze, această mântuire
Și-ntruna să se roage de-această dulce soartă

Să prețuiască zilnic, familia intregită
Și traiul descurcat de griji și de nevoi
Bucatele pe masă și casa locuită
Mirosul de mâncare și patul unde-s doi

Numai atunci când n-ai și e cafeaua-amară
Pricepi cum e iubirea și care-i rostul ei
Tot căutând alături, în pat fiece seară
Pricepi că osândiți, sunt toți cei singurei!