I
n-au fost primiţi în casa bunului gospodar decât cei cu beregata învineţită de muşcături
la vremea aceea se vorbea despre neputinţă ca despre o a doua natură
nu era nimic demn de privit cu atenţie acolo
pe duşumeaua curată străluceau umbrele serii
visasem o întâlnire întâmplătoare cu mama undeva între pietrele nordului
şi era plin de sânge visul acela

poate doar omul din Lună mai ştia câte ceva despre cum se traversează podurile
în rest eram nişte călători fără prea multă răbdare înălţam cruci la marginea apei
desenam îngeri păzitori pe toate zidurile construiam case din lemn aşezam flori la ferestre
atât

din copaci creşteau feţe colorate grotesc o luam de la capăt mereu de la capăt
abia se mai vedeau ca prin ceaţă vieţile noastre subţiri întinse peste garduri la uscat
era o vară cu mult praf cu drumuri care duceau scurt înspre case de împrumut
scriam cuvinte apoi le aruncam înspre ceruri cu teamă

II
şi glasul se pierdea printre zgomote fără înţeles exersam rotirea pământului pe degete
ne închipuiam că suntem tineri şi că mai putem încă domestici sălbăticiunile nopţii
oricum hainele ne miroseau puternic a fum a îndepărtare şi-a ceaţă
trupurile noastre ostenite începeau să dea semne de plecare

atunci l-am văzut

plutea peste ape faţa îi era acoperită de un soare străin aburul zilelor noastre nu ajungea până la el
sângera şi nu îi era ruşine jilavă noaptea i se aşezase pe umeri
uscate mâinile sale cu tremur blând mângâiau pământurile pe care le cucerisem din nebăgare de seamă
avea să trăiască mai mult decât noi el era poemul peste care a coborât înserarea


ascultă acest text în lectura autoarei