Voi n-aţi fost cu noi în celule
să stiţi ce e viaţa de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu stiţi ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătuse la glezne.

Voi n-aţi plâns în palme, fierbinte,
strapunşi de cuţitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-aţi dus povara durerilor sfinte
spre slava şi binele ţării.

In cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereţii,
voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind dupa harpele vieţii.

Ce-i munca de braţe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârţie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde
să spuneţi aproapelui vostru.

Voi nu stiţi în crunta-nchisoare
cum minte speranţa şi visul,
când uşile grele se-nchid în zăvoare,
şi-n teama de groaznica lui încleştare
pe sine se vinde învinsul.

Aţi stat la ospeţe-ncărcate
gonind după fast şi orgoliu,
nici mila de noi şi nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsă şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Aşa sunteţi toţi cei ce credeţi
că pumnul e singura faimă.
Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,
când noi cu obrajii ca pământul de vineţi,
gustam din osândă şi spaima.

Când porţile sparge-se-or toate
şi morţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărâmate,
voi nu stiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-aţi fost cu noi în celule.