Sufletul meu era senin ca dimineaţa,
dar când mâna am vrut să întind
mi s-a întâmplat la fel ca-n faţa unei oglinzi:
chipul din fund n-am putut să-l cuprind.

Stătea picior peste picior şi fuma o ţigară
scuturând scrumul blazat de atâta monotonie,
ultimele roşcove atârnau ca nişte limbi de dulăi
plictisiţi c-au fost prost imprimaţi pe vreo litografie.

Dincolo de peluze un visător oarecare
poate la cine ştie ce mansardă în ritmul vieţii banal
asculta la gramofon un cântec samoez
privind tramvaiele albastre cu troleu pentagonal.

Eram noi doi: Eu şi cu Mine,
pe urmă de atâta plictiseală ne-am certat,
apele erau calme şi nimeni în parc
afară de roşcove, încât l-am scuipat.