Ca după lungă noapte de beţie
când în locul soarelui răsare pe cer o glandă vânătă,
când în locul soarelui deasupra verzilor munţi
se ridică pe cer un ficat şi o secreţie luminoasă
face ca lucrurile
să fie nu atât limpezi, cât supărător de exacte.

Un exces de exactitate. Trupul iubitei e ţeapăn
şi secretă un exces de exactitate,
de parcă celulele i s-au aliniat şiruri-şiruri sub piele
şi au împietrit în poziţie de drepţi, încât sare din pat
(din aşternutul mototolit şi nu tocmai curat)
şi se înşurubează în perete şi se înşurubează ca un
burghiu în uşă
şi sânii îi atârnă neputincioşi pe planşeul lucios
de beton.
E curată tâmpenie să vorbeşti despre
misterele creaţiei,
după cum curată tâmpenie este şi să bei
în continuare.
Dar iată ce poţi face: ghemuit în colţul camerei
pipăie-ţi cu disperare corpul
cu ochii holbaţi la sfârcurile mici şi cenuşii ca două
sigilii ale morţii.