Stau norii prinşi de barbă în ţepii lunguieţi
Ai turlelor ciocnite cu vergi în cantilenă
Şi linişte de Paşte împinge la pereţi
Podeaua cea vărgată ca burta de balenă

De bine mă cutremur şi-mi amintesc un an
Cu lumea despicată, zâmbind din măruntaie.
Erai o nimfă albă cu colţul diafan,
Sub merele de piatră, uitată în copaie.

Şi cum râdeau în casă ghiciţi după perdea,
Domesticiţi, cocorii, întemeind o spiţă,
Cum sfârâia prin uşă din încăperea mea
Bumbacul fantomatic fugind din jurubiţă.

Apoi, ca un vehicul oprind din loc în loc
O treflă de-ntuneric s-a repetat pe toate,
Şi simt cum, lângă tine, în palma caldă joc
O purpură rotundă de bile numărate.