Însingurarea nici unei secunde
n-o spune vreodată destul
despre moartea albatrosului cel trăitor în poeme

mâinile tale, nebunule menestrel, sunt numai fâşie
din rochiile doamnelor iubite pe fugă şi-ascuns

înserarea aceasta căznită-ntre mese, ţine minte cugetătorule,
nu-i pentru cartea marilor pilde –

şi ceea ce-a risipit întomnarea
doar toamna din urmă va ştii spre-a cârpi –
cămaşă tot nouă cestui trup de mirare.

Tot la-ntâmplare tăcem, tot la-ntâmplare petrecem –
lupi ce-au rămas ne-mblânziţi,
câini ce au prins a gusta sângerare

nu-s trupuri în munţi,
nici zare în vântul flăcării, albastru –

rămâne-mi-ar cenuşa prea micului paris,
rămâne-mi-ar gândul prea-inimei de alabastru…


Să se ştie că plec în căutarea cimitirului de elefanţi –
aceasta-i aventura mea spre-nstrăinare, aceasta-i

amăgirea fildeşului din care voi trece cuvintele-n
albul unei figurine dansând.