cade o piatră cu dinţi de univers şi muşcă
poetozaurii
otrăvindu-le sângele ţâşnindu-le dintre ore
ceasurile lumii prind deodată toate să sune
e vremea în care lucrurile
nu mai au loc
şi sârmele mor de hipertensiune

gustul eşecului îmi scoate şi celelalte coaste
vor exista mai multe specii
de femei
şi nici un bărbat
în inima mea este mult mai cald
sau plictiseala a căscat marile guri ale iadului

mă urmăreşte obsedant o caleaşcă de smoală
cu iepe violate de păduchi
sfâşâie cerul marile biciuri ale fulgerelor mute
şi ploaia vine
pe pământ ca o târfă la bărbatul ei în genunchi

o ridic de părul ud ca pe o rădăcină găunoasă
îi îndepărtez cu palma
noroiul de pe buze o găsesc la fel de frumoasă
ca atunci când am pângărit-o eu

cresc lujerii zvâcnit din mine în juru-mi aerul
geme satisfăcut
o muşc de limba veche putrezită şi îmi pare
cum aplecat de umeri peste umbra vie-a sorţii
pe gură însăşi moartea că sărut

atât de tare urlă cerul –
poţi să crezi?
c-un cerşetor îi calcă pianele pe coadă