Pe câmp o moale cǎldurǎ
mǎ urmǎreºte statornic.
Miriºti cutreier, destinderi mǎ-ntâmpinǎ
în fum de arsurǎ. Pe jilavul petic de humǎ
fluturi albi trompa-ºi desfac – resort de ceasornic.

Ca fetele, neaºteptat peste noapte crescute,
cari încǎ nici ele nu ºtiu
cǎ-l au (se-ntâmplǎ aceasta adeseori),
tulpinele verzi de porumb pe alocuri
ºi-aratǎ auriu pǎrul la subsori.

“Sǎ nu-mi depǎºeºti orizontul”, aºa-mi spune Vara,
“încǎ un pas e prea mult!”
Încǎ un pas o înfrunt – ºi mǎ vǎd pe o clinǎ
silit sǎ mǎ aºez. Pe spate întins
mǎ-nduplec cuvântul celor vǎzute – s-ascult.

Mǎ deschid cerului
de-aici ºi pânǎ departe.
Orice gând, altul, mǎ ocoleºte.
Numai un vânt, care nu citeºte,
numai vântul mǎ rǎsfoieºte
ca pe o carte.