Clopotniţi sure, cuiburi pentru vânt,
Cu trepte măcinate de vreme şi de cari,
Săpate-n inimi calde de stejari,
Şi-atât de vechi, că parcă-s de pământ.

În bolţile de piatră scunde,
Doar întunericul părăginit s-ascunde
Prin pânze de păianjen colbăite,
Sub grinzi pe unde trec, pe nesimţite,
Fantomele frânte, fumurii şi reci
De lilieci, -
Şi stă acolo toată ziua neclintit,
Până încep să pâlpâie-amorţit,
În ţintirim cu lespezi şi cu scai,
Luminile verzui de putregai.

Atunci, clopotniţele mari de scrum
Răstoarnă întunericul din ele-n drum.

Acolo sus, sub grinzile-afumate,
Dorm toată noaptea clopotele grele,
Flori negre de aramă răsturnate,
Dar când se uită soarele la ele,
Încep, odată toate, să-şi clatine sub cer
Staminele de fier.

Şi cântecele lor de tuci
Întârzie prin bolţi, s-anină-n cruci,
Trezesc ecouri vechi prin paraclise
Şi bat în toate geamurile-nchise.

Apoi se-ntorc, curate şi cuminţi,
Că le aşteaptă stranele cu sfinţi,
Şi Duhul Sfânt, ce-n chip de porumbel
Se leagănă-n pridvor
Legat de-un lănţisor.

Iar Maica Domnului, fiindcă-i primăvară,
Întinde o mână subţirică, bizantină,
Să prindă-n vârful unei lumânări de ceară
Un pui de flacără, cât o albină.