Prichindeii
m-au ameninţat că mă-mpuşcă
dacă mai trec prin pădure fluierînd
şi sărutînd copacii pe rînd.

"Eu sînt Dionysos, spusei,
arborii sînt sorii şi luceferii mei
şi cerul meu este acest limpede iaz
şi vă rog să nu faceţi haz."

"Ce tot cîntă omul? întrebă o şopîrlă,
n-ar fi mai bine să-l facem pradă peştilor din gîrlă?"
"E Dionysos cel veşnic, rosti un lăstun,
dar am impresia că e un exaltat şi un nebun.

Să trimitem ştafete în a veacurilor umbră
să întrebe dacă Dionysos avea o privire aşa de sumbră
şi obrazul ca varul şi vocea de plîns năruită
şi o viaţă ca o casă părăsită."

Dar prichindeii au întins sineţele,
copacii de spaimă şi-au acoperit feţele
şi vuietul reteză ca o secure
linişte pădurii sure.

"A murit impostorul, falsul Dionysos,", vesti crainicul de aramă
şi peste mine aşternu o năframă.
Dar luna văzînd cum zăceam asasinat, tembel,
dojenind pe omorîtori le grăi: "Dionysos era el".