La cetate Leov, în ţara leşească,
Va tăia calăul pe-un român fugar:
Curge tot poporul, lacom s-o privească -
Lacom s-o privească, că-i un lucru rar.
Solul din Moldova, trimis ca să ceară
Marfa cumpărată: capul cel tăiat,
Stă cu nerăbdare mai curând să piară -
Mai curând să piară omul vinovat.
Mii şi mii de glasuri se pornesc deodată,
Ca şi când oraşul izbucnea de foc;
Vine! vine! vine! şi-n sfârşit se-arată -
Şi-n sfârşit se-arată vornicul Moţoc.
Dânsul alungase pe trei domni din ţară,
Dând apoi cununa unui venetic,
Care-n holda noastră ne-mblânzită fiară -
Ne-mblânzită fiară, nu cruţa nimic.
Învăţat boierul să sufle şi-ndată
A trânti pe-un vodă, fie bun sau rău,
Cugeta să-şi spele fapta-i cea spurcată -
Fapta-i cea spurcată: neamţul nătărău.
Dar sătul românul, mai crescut la minte,
Tot mereu să-ndure baterea de joc,
Nu-l mai amăgeşte, meşter la cuvinte -
Meşter la cuvinte, agerul Moţoc.
Cel ce-nstrăinase ţara prin domnie
În străinătate cată ajutor;
Însă chiar străinii sfarmă cu urgie -
Sfarmă cu urgie pe ciocoiul lor.
„Iancule! îi zice solul din Suceava,
Vezi tu cum păţeşte cel necredincios?
Astfel toţi să moară, cine cuteza-va -
Cine cuteza-va să dea domnii jos!”
„Minţi, lingău de câine, gata să iubească,
Fie chiar murdară, palma de stăpân!
Mulţi tirani zdrobit-au şi-o să mai zdrobească -
Şi-o să mai zdrobească puiul de român.
Nu-i aci blestemul ce mă urmăreşte;
Vai, cu mult mai groaznic e păcatul meu!
Moartea cea mai cruntă nu mă pedepseşte -
Nu mă pedepseşte îndestul de greu!
Când românul nostru e croit să fie
Ramură domnească, viţă de-mpărat,
Eu, nesocotitul, printr-o nebunie -
Printr-o nebunie domn străin i-am dat!”...
Gâdea mişcă barda. Cârca se despică.
Ceafa după trepte zuruind cădea...
Astăzi este timpul ca lumea să zică -
Ca lumea să zică: aşa-i trebuia!