S-aprinsese-n luptă Hroiot cel tiran.
Când s-abate calul marelui Ştefan,
Purice-i oferă calul său îndată.
Domnul nu ajunge scara ridicată.
- „Doamne! Moviliţă mă voi face eu,
Ca să poţi să-ncaleci după gâtul meu!
Zice şi se pleacă. Ştefan, fără muncă,
Prin mijlocu-acesta pe fugar s-aruncă.
- „Purice, sărace! De voi câştiga,
În movilă-naltă eu te voi schimba.
Omul este mare, nu prin al său nume,
Naştere, avere, ci prin fapte bune;
Faptele sunt nobili, nu ţărâna sa
Ce deopotrivă viermii-o vor mânca.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi acum, Movilă, aidi a ne lupta!
Căci urmaşii noştri nu ne-or semăna!
Mulţi români chiar astăzi la străini aleargă
Şi prin ei aşteaptă ţara ca să meargă.
Şi cum vrei ca viaţa la ei a afla,
Când tu nu o afli în inima ta!
Cel străin nu-ţi face niciodată bine
Fără să câştige drepturi peste tine.
Nu zic c-o să piară neamul românesc;
Dar sunt timpi în care popolii slăbesc;
Cum sunt ani în care pomul ce rodeşte
Nu dă nici o roadă, deşi înfloreşte.
Popolii se pleacă când mai-marii lor
În descurajare cu inima mor!...
Când sunt robi ei înşişi l-a lor slăbiciune,
Cum vor face liber un popor în lume?
Popolul acela este ca sfârşit,
Este cel din urmă: e la robi robit.
Căci întotdauna un popor se face
Mare ori nemernic, celor mari cum place.
Şi să ştii, aproade, că vor trece ani
Până să mai vie Dragoşi şi Ştefani!“
Zice, pleacă, învinge. Hroiot se umilă.
Purice aprodul s-a făcut Movilă.