Toamna cu luna
când porţi peste pulovar o niciodata căptuşită cu totdeauna
când ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti
printre taxiuri nefireşti.

Toamna cu luna
când cabinele de telefon scânteiază
când ştii că nimic nu durează
când până şi vitrinele graseiază
şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Toamna de sticlă
când magnetofoanele se fac zob
când mixerele de plastic pălesc
când aspiratorul asudă rece
când trusa de şurubelniţe hohoteşte
când maşina de spălat cu ochiul rotund
şi coniacul cu patru stele
se-ngălbenesc şi cad de pe ramura minţii mele
şi toamna de vermut se crede tânără uneori...

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.
N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, râsetul.
Noi n-o să ne căsătorim,
n-o să avem copii
şi n-o să îmbătrânim împreună.
Mi-e aşa de clar lucrul asta acum.
Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate
ci scurte, haotice.
Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte
august, decembrie, aprilie...

Toamna cu luna
aş vrea atât de tare să fim acum împreună
să privim vitrinele împreună
să numărăm taxiurile împreună
şi să ne ningă frunzele-ngălbenite.