Viaþa e plinã de moarte... Adevãrul ãsta este cu atât mai supãrãtor, cu cât eºti mai în floarea vieþii când îl afli. E cu atât mai stânjenitor cu cât îl afli când sângele îþi sfârâie la focul vieþii… zbori, pluteºti, te înalþi, trãieºti o fericire inconºtientã ºi deodatã harºt! foarfeca de oþel rece a destinului îþi taie avântul: îþi moare un apropiat – o rudã, un prieten – ºi cazi, te prãbuºeºti brutal pe pãmânt, te rupi, te frângi, te risipeºti în bucãþi, ceva moare în tine pentru totdeauna… apoi se mai duce unul, ºi încã unul, fiecare ia puþin din viaþa ta ºi îþi dã din moartea lui, rãmâi pentru tot restul vieþii cu bucãþele de moarte în tine, încerci sã te scuturi de ele, dar ele se adunã ca piesele unui mozaic în subconºtientul tãu, nu te lasã sã trãieºti, te frustreazã, îþi iau pãmântul de sub picioare, iar dacã ajungi sã le conºtientizezi ºi sã le contempli, împietreºti în contemplaþia propriei tale morþi, ºi atunci sorbi viaþa mai cu putere, mai cu tãrie, creezi mai vârtos, te avânþi într-o goanã nebunã, într-o luptã cu tine, cu viaþa, cu timpul, cu moartea, o luptã pe care ºtii sigur cã o vei pierde, toþi au pierdut-o înaintea ta ºi toþi o vor pierde dupã tine… Atunci, te resemnezi ºi te înseninezi sau te încrâncenezi ºi îþi pierzi minþile…