sângerez puţin. nimeni nu observă rana mea atât de mică. nici eu nu mai ştiu de ea. las o dâră frumoasă pe gresie pe covorul albastru pe zidul din camera oaspeţilor unde nu intră nimeni.

am lăst uşa deschisă. într-o seară acolo mă va aştepta cineva. rana mea se va scunde adânc între zâmbete. toată noaptea vom sta la poveşti. obosite privirile noastre se vor încolăci pe trupuri. vom adormi până la urmă. eu în fotoliu ghemuită ca un câine. nimeni nu va opri muzica. edith nu se poate opri vreodată.
voi visa că nu regret nimic că sunt la liceu şi dimineţile sunt reci. că nu merg acasă. ajung acolo unde tu mă tot aştepţi. îmi las cărţile pe jos. mă întind lângă tine. îţi recit versuri scrise în ora de fizică. nu spui nimic. tremuri puţin. nu spui nimic.

apoi vine spaima. ne facem mari ca nişte ciuperci ne facem otrăvitori. tu eşti frumos. ai învăţat să mori. eu nu ştiu cum întâmplările se petrec din aproape în aproape. cumpăr perdele. am câteva ferestre din care se deschid ziduri. le dau nume de păsări. le dau numele tău secret. îmi îngheaţă mâinile pe clape. vin ierni în care muzica e oprită. nu respir prea adânc. nu înţeleg nimic. cenuşiul se împarte în două. o parte e a mea. doar o parte e plină de muşcăturile mele.

nu mă trezesc. edith cântă din moarte. noi o ascultăm şi totul ni se pare adevărat. camera de oaspeţi dragostea sângele meu tot curgând dintr-o rană mică. invizibilă.