Am o idee… Ce ar fi să… Dacă am putea… Oare ar merge? Pare bună… Stai! Dar, dacă… Şi tot aşa… Idei după idei născute prompt şi fără să sune înainte, trecute rapid pe o foaie din portmoneu sau pe o notă de plată cerută de la bar (că pe spate e albă…). Şi la fel ca mai toate ideile mele, ucisă de timp şi uitată pe acea foaie într-un teanc de multe altele… sau în cel mai fericit caz, împărtăşită, lăudată şi apoi uitată din pricina unei foi mai noi care a ajuns pe vârful grămezii… şi tot aşa…
Multe dintre idei mi-ar aduce poate un venit cel puţin modest, dar fiind idei sinucigaşe, cum le numesc eu, mor şi mă lasă în datorii în urma lor… aşa că lucrez… Ca tot omul care are nevoie de bani… Lucrez, lucrez şi fără să vreau… pac! Altă idee! Alt gând ascuns în spatele unei idei mă macină şoptit şi îmi face propuneri “indecente”: “lasă serviciul… ai idei! Ia uite! Asta sigur iese…” aşa îmi spune în totdeauna vocea care mă ajută să analizez ideea… şi eu, credulul visător realist pragmatic şi haotic, o cred!
Nu mai am nevoie de nici un serviciu! Gata! Ideea asta e cea mai bună! Un film cu o poveste ca asta, cu o tehnică de filmare ca asta… nu s-a mai făcut! O piesă de teatru în maniera asta ar fi plăcută… Un eseu pe tema asta e binevenit… O colaborare cu X ar face ca Y să sclipească efectiv… Fiecare idee mă îndepărtează tot mai mult de viaţa reală, de nevoile cotidiene, financiare, când de fapt, într-un fel sau altul, toate se raportează la realul de care eu fug… şi atunci?
Ce pretenţii de concretizare să mai am? A, că eu sunt aşa şi pe dincolo, e problema mea… dar ideile mele, ele n-au nicio vină! Să le ajute cineva… Nu pedepsiţi copilul din cauza părintelui iresponsabil… Dar rar se întâmplă să nu asociezi un tipar al copilului cu unul părintesc… Aşchia nu sare departe de trunchi? Şi dacă-i fac arcuri? Dacă o idee ar fi chiar diferită de tiparul meu de “producător de idei nefinalizate”? Una sigur e, poate mai multe dar cuvintele acestea dovedesc că una sigur e… O citeşti, nu?
Şi dacă ar fi să merg pe mâna lor, a ideilor, unde aş ajunge? Păi aş putea ajunge în multe locuri, aş putea cunoaşte mulţi oameni… dar aş putea întâmpina situaţii poate greu de tratat… Mă şi văd; aş merge mulţumit de ideile pe care le am, cu gândul la reuşită, într-un local, m-aş întâlni cu prietenii, am bea câteva beri, le-aş povesti câte ceva despre ultima mea idee, am analiza-o pe toate părţile şi într-un final ne-am hotărî să plecăm. Am cere nota de plată. Fiecare ar vedea cât are de plătit, ar pune banii pe masă, eu aş lua nota, mi-aş socoti berile şi i-aş face semn chelneriţei să se apropie - “Trei beri? Bun. Am o idee pentru un film, una pentru o piesă de teatru şi una pentru o firmă care să nu dea greş… Aşează-te câteva minute să-mi achit şi eu consumaţia…”
Cam greu… din păcate. Poate numai pentru mine, poate pentru mai mulţi, sau cine ştie, poate, tuturor le e greu să trăiască din idei. Mie nu-mi e! Îmi vin în paralel cu realul în care am intrat doar ca să le alimentez. Înainte, după sau în timpul serviciului. Dar nu-i nimic. Am înţeles acum ce am de făcut… îi adun pe toţi într-o cameră – vânzătoarea de la ABC, doamna de la bilete, casierele de la curent, apă, telefon şi toţi ceilalţi care într-un fel sau altul îmi cer o anumită sumă în schimbul unor servicii, produse sau ce-or mai fi, care la urma urmei s-au născut şi ele din idei. Îi adun pe toţi aşadar, şi le expun toate ideile mele. Am calculat că ar acoperi cheltuielile mele pe vreo trei ani… până atunci mai găsesc eu alte idei care să mă ajute să scap de obligaţiile financiare ale fiecărei luni…
La urma urmei nu e decât un troc de idei. Între mine şi Edison, Einstein, Che Guevara, Gates şi mulţi alţii care au avut idei bune dar nu au reuşit să le ducă la bun sfârşit. Mi-au vorbit ei pe aici pe colo de becuri cu lumină la comandă, de principii fizice absurde, de revoluţii cum nu s-au mai văzut, de cutii de plastic care să te ţină în priză săptămâni la rând… copilării… Nu cred că le-au concretizat… erau doar idei… la fel ca şi ale mele! Dar eu nu sunt ca ei! Eu am de gând să le finalizez. Aşa că pipăi întrerupătorul, aprind becul, pornesc calculatorul şi încep o revoluţie a ideilor care să se desfăşoare între visurile mele cele mai mari şi numerele cu zerouri din ce în ce mai puţine de pe cartea de credit… greu de spus cine câştigă. Fiecare are nevoie de celălalt.
Deocamdată renunţ la ideea cu revoluţia pentru că am o idee spontană care mă va urca sus pe culmile înalte ale vieţii cotidiene de zi cu zi în care colocuiesc împreună cu mulţi alţi posesori de carduri de idei nefinalizate… Scuzaţi pleonasmul de la sfârşit… Eh… licenţa poetică… bună şi asta!


20 August 2006