...în povestea mea, la început a fost un copil. Al doilea a apărut după trei ani. Au venit şi al treilea şi al patrulea şi astfel, în Tymp, firul poveştii s-a despicat şi s-a risipit precum nisipul mării s-a depărtat cu mult mai mult decât ar fi de aici până la dunga zării. De aceea-n ce-ţi spun mai departe să laşi cât mai puţini “de ce?” Din povestea aceasta în care soarele bate-n fereastră şi eu îmi beau cafeaua Singurătăţii...


(Nu ştiu cum s-a strecurat secvenţa aceea de comment. Nici cum de se potriveşte atât de bine cu Scara Tympului de astăzi. Dacă-l întrebi pe Mai Tânărul Prieten (Florin), el ştie. Şi acum, dacă tot am intrat într-o paranteză, şi Dorra latră pe Scară... îmi aduc bine aminte povestea unei picături de apă din mijlocul oceanului)...

Până nu de mult, pe Scara lui Escher nu găseam decât uşi deschise care nu dădeau nicăieri. Deschideam uşa şi urma altă scară care semăna cu cea pe care tocmai o urcasem... şi procesul acesta se tot repeta, ca într-o iteraţie de matematicar, pe care începusem să o bănuiesc că în vecinătatea lui Infinit se strânge pe o minune. Iată că, de ziua lui Alexis s-a întâmplat să nu mai fie aşa. Eram într-o uşoară întârziere şi urcam Scara sărind peste treptele care altă-dată le vedeam pline de semne de întoarcere din drum. Dintr-o perdea de fum, la capătul scării, o tablă imensă de şah, fără nici o piesă pe ea. « Asta-i din cauza jocului » fu primul gând rostit dintr-o Şoaptă. Îi urmară o Tăcere şi-un Ecou. Şoaptele se amestecau între ele. Cum mă învăţase Părintele Isihie să scap de iluzii şi de confuzii, încep Rugăciunea Inimii păşind pe tabla de şah. Într-o lumină verde, dintr-o dată, dispare totul... Eram iarăşi Pictorul (Orb).