La mansardă, tăcerea zvâcneşte-n culori.

Bătrâna bolnavă de cancer îşi face plimbarea de dimineaţă,
câştigă cu trudă încă o zi.
Surâde, ne dăruieşte ceva din tăria ei.

Proprietarul înecat în alcool urlă în coşmarul
singurătăţii,
sfâşie perdeaua, cerşeşte atenţie,
strigă după un martor al durerii ascuţite din pântece,
cu fiecare clipă mai vie, ca un tăiş răsucit în rană.

Ochii tăi sărută anotimpurile, îşi schimbă culorile,
porumbelul rănit ne umple căuşul palmei
praful se ridică uşor din cărţi,
copacul îşi pleacă pe geam o creangă-nflorită.

Într-un colţ zac nişte haine cu urechea ciulită,
mâna pipăie-n cutia lucioasă după un colţ de scrisoare,
pe ecranul monitorului, o floare pictată în galben aprins.

La căderea serii, o candelă înluminează tăcerea...

Uneori, clipa ne târăşte magmar, crengile de care ne-agăţăm se rup,
inima strigă după aer, suspină mut împunsă de acul tristeţii.

Fără să ridicăm fruntea, respirăm privirea din icoană,
murim şi-nviem unul la sânul celuilalt şi împreună
în braţele lui Hristos.