fata cu pălărie de carton
galbenă cu fundă roşie tempera
adună coperţile lumii le înalţă
zmeie norilor să-i pună perne lui
îl iubeşte
chiar dacă rochia ei muşcată
sângerează ghemotoace de tristeţe
şi lacrimi când îl hrăneşte cu inima ei

îşi adună mâinile în poale
ghemuită pe treptele dinaintea zorilor
cerşeşte ca în fiecare zi un colţ de viaţă
în care sa fie iubită

de la fereastră
număr trecătorii îi recunosc după indiferenţă
după umbra lăsată pe chipul ei
şi plânge
se prabuşeşte în urma lor
rămâne aşa strânsă
ca şi cum viaţa ar vrea să iasă din ea
alerg
îi dăruiesc puţin din sufletul meu
puţin din inima mea şi îi vorbesc
mă priveşte mirată şi uită

fata cu pălărie de carton
galbenă cu fundă roşie tempera
adună coperţile lumii le înalţă
eu stau la fereastră şi număr trecătorii
nu ştie că într-o zi
va avea sufletul meu inima mea
şi voi muri