Adolescenţa mea de toate zilele cutreieră singură faleze ce vibreaza prin colţurile minţii mele. Adolescenţa mea nu uită, nu iartă, dar păsuieşte… Păsuieşte aşa zisele iubiri de la 14 ani, păsuieşte zile cu cont deschis pentru bocete lipsite de sens. Eu nu te cunosc, dar poate ai fost şi tu odată adolescent aşa ca mine. ” Nu,dar eu am uitat de el. Jur… ” . Nu ştiu dacă ai încercat vreodată să te convingi de ceva ce nu crezi… Nu ştiu şi nu mă interesează la ce oră ai încercat s-o faci, ci mă revoltă când îmi spui „ Lasă prostiile” . Auzi babace, eşti un cretin! Nu am nimic, nu mă mai întreba de ce plâng, am iubit şi eu un deget de om, nu sunt bolnavă, NU, nu mă doare nimic, insişti degeaba. Lasă-mă, pleacă, nu te mai milogi la uşa mea să deschid, vreau să plâng singură, să continuu să iubesc acel deget ca acum un an, să stau în leagăn fără să te trezeşti tu, marele atotştiutor, zicând „ Ia uite, bă, dârlauce de cinşpe ani mai stau în leagăn” . Taci naibii, lasă-mă să-mi fiarbă fundul pe tabla aia stătută în soare o după-amiază, lasă-mă să mă văd iar sărutată sub ureche… Nu te mai lua de Scânteie, nu-l mai scutura la Paşti, NU e de decor… El nu stă pe dulap ca vinilurile tale din liceu, el sta pe aceeaşi pernă cu mine şi mă ascultă. Da, mă ascultă, nu te-ai întrebat niciodată de ce are urechile aşa de lungi?! Ai un punct de la mine dacă ai ajuns cu cititul până aici şi nu ai aruncat monitorul pe geam… [Mereu mi-am dorit să zic asta! ]