Sunt plin de mine. Trecutul îmi inundă sufletul încremenit într-un echilibru mincinos de perfect. Platitudinea este de preferat iubirii, dar schimbul acesta ar stinge reverberaţiile care-mi păstrează vii amintirile. Trăiesc în mine cu atâta încordare încât moartea îmi pare sublima izbăvire. Cum te poţi teme în faţa morţii, când pasiunile te mistuie? Mă simt atingându-mi limitele, un alt amant surogat al morţii. Văduvit de raţiune, aleg singurătatea. O lume de amintiri mi se dezvăluie, iar confesiunea publică a trăirilor mele îmi pare o blasfemie. Departe de ochii lumii, suferinţa îşi aşează groteasca expresie pe chip. Nimeni nu ar putea suporta sluţenia sufletului altuia, pentru că dacă ar face-o şi-ar asuma alterarea propriei mediocrităţi. În afara mea, nu cunosc pe nimeni dispus să renunţe la propria-i mediocritate, nici măcar în momentele capitale ale destinului lor. Nu pot renunţa la trăirile mele. Ieşind din mine, oferindu-mă semenilor, ar echivala cu abdicarea dinaintea morţii, renunţarea la voluptatea cu care viaţa sfidează moartea, ca şi cum aş aştepta revărsându-mi iubirea, finalitatea ei. În mine este şi linişte. Subconştientul îşi caută echilibrul în suflete în care al meu nu a intrat niciodată. În mine este totodată, completă nebunie. Într-un suflet golit de expresie, ecourile amintirilor se amestecă, iar Dumnezeu nu ştie să ţipe.

Cluj Napoca
martie, 2009