 |
|
|
|
|
|
|
|
agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate | Contact | Înscrie-te | ||||
|
|
|
|
|
||
|
|
Promo: 
|
         
| ||||
| Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Concurs Comunități Special Tehnica Literara Multimedia | ||||||
 |
|
|||||
|
||||||
|
agonia 
￭ Soacră, soacră... 
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-02-24 | |
Mi-e rău.
Se-ntâmplă deodată de obicei și-atunci ceilalți mă ajută cum pot. Mă mută mai întâi din camera cu soare, în cea de dormit. Apoi, mă îmbracă în pijamale și mă așează-n pat. Lumea, cu petice de zăpadă, cu intrigi și idealuri amăgitoare, rămâne în spatele ușii. Și chiar de-aș vrea, deși acum nu sunt în măsură să vreau nimic, ea nu mai are nici o putere asupra mea. Când am început să scriu, am jurat că voi spune lumii numai de bine, de frumusețe, de speranță, dar m-am pierdut pe drum și nu mă mai pot găsi. Nu există ceas în camera de dormit. Clipele stau în loc aici iar eu am mereu senzația că nu trăiesc în tot acest timp. Calmantul mă furnică deja și-mi moaie carnea încordată. Încerc să întorc ochii, zâmbesc, nu m-am îmbătat niciodată în realitate deși camera se învârte cu mine cu tot. În vârtej cobor adânc în sufletul meu. Acolo e lumină. Zeci de camere absurde, sufletul meu e un buncăr unde mă ascund de potopul realității. Cu mine aduc de fiecare dată câte ceva nou. Gânduri pe care nu vreau să le uit niciodată, în general. Deschid o ușă și mă-ntâmpină răcoarea munților. Îi urc agățându-mă de pietre, de iarbă, de un cer cu nori albi, ajung la o cruce, mă lipesc de fierul rece sfidând vântul tăios și privesc linia orizontului. Sub mine e atâta gol că dacă m-aș arunca...aș cădea fără să mă opresc vreodată. O altă ușă deschisă dă într-un cartier cu blocuri vechi, gri, blocuri muncitorești, cu alimentara, cu tutungerie, cu bulgări uriași de zăpadă pe care niște copii îi împing în stradă pentru a opri mașinile care au trecut de atâtea ori, că au deformat strada. Pe un lac înghețat o fată patinează. Sălcii bătrâne își clatină crengile subțiri, un pod de piatră vechi, mulți fulgi și ea... Vântul îi smulge fularul dar nu se oprește. Descrie cercuri mici, mari, halucinante, cu ochii întredeschiși, cu mâinile întinse în aer și cu părul lung, negru fluturându-i pe umeri. Pe ce muzică dansează, numai ea știe. Mă obsedează imaginea ei, de aceea am închis-o aici. Nu pot fi eu...eu eram mai mult băiat decât fată... ..eram negricioasă și-mi plăcea să sar de la înălțime. Nu arătam categoric ca o fată...prin clasa a V-a fetele se lăudau că au deja sâni, se adunau în spatele școlii în pauza mare apoi și-i arătau una alteia. Băieții le vedeau pe geam iar mie mi se făcea rușine și fugeam. Lumea-și trăiește viața aici în cartierul muncitoresc de la poalele Tâmpei. Mă-nvârt într-un fel de joc, eu cu munții care se-nchid în jurul meu ca-ntr-o horă... ...dansăm... Aici, printre blocurile gri, copiii nu au mai crescut. Și nu mă recunosc...iar eu, am obosit să tot alerg în vis, să deschid ușa, să intr-un scara blocului, să verific cutia cu scrisori, să urc apoi în fugă treptele până la etajul doi iar când să intru-n casă...să trebuiască să mă trezesc... Am obosit... Închid ușa cu grijă și mă-ntind pe jos. Am citit o carte în care se spunea că o femeie suferise mult... ...și-și făcuse un obicei... De câte ori o durea sufletul lua o fărâmă de pământ și-o punea pe limbă. O lăsa să se topească asemeni unei bomboane. Acum o înțeleg...eu nu mănânc pământ...doar mă întind deasupra lui când mă doare. Dacă m-aș lăsa , ar fi simplu. Furnicile ar ști ce au de făcut... Dar mă ridic și continui să merg. Mai sunt multe uși. Una din ele închide un muzeu . Muzeul gândurilor . Pe socluri de piatră stau gânduri prăfuite,uitate, fantomatice imagini dragi sau urâte, din care-mi trag uneori puterea. Nimic nou. E o cameră în care mă pot pierde ca-ntr-un labirint. Ar fi inutil... Ultima cameră pe care apuc s-o deschid adăpostește niște locuri străine. O mare calmă în care am adus de fiecare dată clipe noi să se zbenguie asemeni peștilor într-o mare reală. Clipe mari, colorate, zglobii sau sobre, sălbatice sau blânde trăiesc aici în propria mea mare. Și-aici sunt pietre. Muntele se prelinge parcă până la malul mării. Clădirile sunt vechi, oamenii sunt străini, se plimbă mână în mână și e mereu vară. Aici e ciudat... simt că sunt fericită deși în relitate la mine conceptul de fericire nu există. Sunt doar frânturi de satisfacții de diverse genuri. Mă-ntind pe pietre și ascult glasul mării mele. Cineva mă trage de mână, mă scutur, mă adâncesc mai mult dar glasuri cunoscute mă trag înapoi. Sunt ai mei. Îmi spun că am avut febră mare, mă mângâie pe frunte, și-mi vine să plâng. Patetic. Mă mută înapoi în camera cu soare unde , pe geamul deschis intră, odată cu aerul rece și proaspăt, realitatea. O simt cum ridică zid între mine și sufletul meu. Se-ntâmplă deodată de obicei și nu-ntreb niciodată cât a durat... E mai bine să nu știu.
|
|||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
||||
| ||||||||||
|
Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. | | ||||||||
| ||||||||||
Texte Recomandate
|
