Sunt atât de natural dual, încât mă întreb: de ce nu? Trial. Quadral. Pental. Geografiile interioare sunt diferite, tehnica de gravare a petelor albe – aceeaşi. Descoperirea devine o emoţie banală prin repetarea noutăţii cartografierii. Ne aşezăm într-o vale. Mult mai interesant. Consolidăm.

Fundul tău este într-o perpetuă călătorie către coapsele mele. Ar fi bine să porţi cu tine, în permanenţă, un bikini suplimentar. Îl poţi oferi preopinenţilor, să-l fluture în vârf de băţ, în semn de predare. Ştim amândoi că nimic nu te va opri din drum. Doar acel acasă sunt eu!

Corpul tău e doar o parte a problemei. Integralele pentru sâni s-au dovedit superflue. Sunt cuantici! sfârcul scapă determinării… Îţi aduci aminte cât ai râs când am inventat experimentul săruturilor trimise prin fanta buzelor mele? Deşi am încercat să trimitem săruturile unul câte unul, şi majoritatea aterizau pe cel obraznic, la sfârşit cel timid a prezentat urme egale de satisfacţie. Ca şi cum buzele mele ar fi fost largi cât pieptul tău! Atunci ne-am prins că teoria dragostei clasice nu funcţionează între noi.

Răsuflarea în tandem echilibrează oarecum lucrurile… Cu orgasmul lăsat în urmă, putem întreba. Cât mai multe interogaţii care să ocolească de-ce-ul. Să-l circumscrie. Ne cunoaştem astfel motivaţia analizând cu atenţie lipsa explicaţiilor. Iată-ne astfel în plină metafizică a lipsei de ipoteze. Rescriem încă un capitol de epistemologie romantică: experienţa principial nerepetabilă şi teoria endemic nefalsificabilă. Apoi facem dragoste din nou, pentru că ştim că de fiecare dată e unic.

Ai observat că pe fiecare erecţie a mea scriu câte o dedicaţie pentru tine? Oriunde-aş fi: la birou, pe stradă, dansând cu o clientă la o sindrofie sau, din ce în ce mai rar în ultimul timp, în cada mea singuratică. Astfel nimic nu se pierde. Căldura pe care o simţi sub pântece, în absenţa mea, îmi poartă semnul.

Sunt eroul tău. Firesc. Obosesc uneori şi atunci mă aşez embrionar în căuşul cald al trupului tău. Ţine-mă în braţe, iubito! A rămas doar o zeamă de încăpăţânare peste miezul începutului, armura a căzut pe drum, ruginită. Între mine şi necrofagi mai stai doar tu.

Şi totuşi… dependenţa e ceea ce ne-ar putea răni de moarte. Nu mă pot preda, nici măcar ţie. Nici tu, te-aş pierde înăuntru fără graţia celor trei paşi în spate. Exersăm fandarea. Şi ne umplem de împreunări – mult – să aibă ce curge prin micile înţepături zilnice. Însângeraţi, păşim, mână-n mână, cu inima pompând nebuneşte fiinţa celuilalt. Eşti în venele mele, sunt în arterele tale, crucificarea a devenit o problemă de cuplu.

Respirăm.