nu ştiu de ce în ultimul timp
trebuie să mă încrunt ca să fiu real
altfel visez
mi-o ia mintea aiurea în tot felul de oraşe
care poate chiar există
culorile se decolorează treptat
contururile se pierd şi astfel nici nu mai ştiu
urc în tramvai sau într-o adunătură de suflete ?
parcă ar fi iadul
cauciucul acela călcat în mii de feluri
îmi pare smoală
iar oamenii ţipă
( sau vin de la serviciu )
nu mai reuşesc să împart lumea în două
versurile mele devin graffitiuri pe teatrul naţional
titlurile-s rutele scrise sub numărul de la trolee,
ăsta e numărul paginii
sau chiar e 21 ?

femeile poartă cireşe după urechi
şi ghiocei ?

mi-e frică de la atâta încruntare
să nu strivesc ochii şi să orbesc
aşa că mai las capul pe spate uneori
cerul e mereu acelaşi