Undeva în curtea din spatele spitalului, un bãrbat danseazã, netulburat de râsetele bolnavilor ieºiþi la geamuri. Apoi ia chitara rezematã de perete ºi trece degetele grãsuþe peste corzi, scoþând un sunet rãguºit. Pare un cântec al vieþii de pe urmã, cu toate astea chipurile ivite la geamuri fredoneazã. Vezi flexule colorate lipite cu leucoplast, piele strãvezie, ochi adânciþi în orbite, paloarea feþelor, de un galben ponosit, dar mai ales capetele lipsite de par, de parcã Dumnezeu a împãrþit Luna în bucãþi.

*
Calule, dupã cum spuneam, în ziua aceea mi-ai lipsit. Stãteam pe coridor ºi aºteptam. Când am vãzut încruntarea doctoriþei Militaru, s-a înnegurat pãmântul ca înainte de cutremur. Nici nu m-a privit, ci a intrat glonþ în cabinet unde se aflau mama si tata. Când s-a deschis mai tarziu uºa, am vãzut-o pe Nuþa cu lacrimi în colþul ochilor.
“vino” spuse. De data asta vorbise femeia, nu doctorul din ea. Vocea era blândã ºi asta nu-mi plãcea. Cuprindea un soi de milã care te dezmembra ºi noile bucaþi din tine te prindeau ºi te rãsuceau în râsul lor pervers, ca într-un carusel.
Mã învârteam, Calule, mã scufundam în niºte vârtejuri de frunze, de oase, o fiinþã nevãzutã ma strângea de gât, credeam cã mã spânzurã nebuna, sã-mi sugã sângele încet, mililitru cu mililitru. M-am fãcut un ghemotoc de carne ºi, cu fiinþa asta nouã, am trecut pragul cabinetului.
“Boala Hodgkin cu sclerozã nodularã stadiul III B”
“ce înseamnã asta?”
“cã vei merge la Coltea si vei urma un tratament”
“ce înseamnã asta?”
“o sã-ti cadã pãrul in prima fazã, sa nu te sperii”
“ce înseamnã asta?”

Calule, atunci a fost prima oarã când în mine ai început sã creºti tu, geamãnul meu. Dacã iþi aminteºti gesturile mele ca aripile liliacului trezit, a fost din cauzã cã nu înþelegeam.

*
Calule, imi scriu numele pe hartie, de vreo orã. Tin morþiº sã fac asta. Mã face sã ºtiu cã sunt. Fãrã îndoialã tãcerea nu-mi prieºte. Trebuie sã-i spun Anei, mi-e teamã însã cum va primi vestea ºi de-aia încerc sã mai amân, scriindu-þi. Nici nu mai merg pe acasã de doua sãptamâni, ameþesc doar când le vad feþele nedormite ºi plânse. Strâng pleoapele sã nu plâng ºi eu. Mi se jupoaie sufletul, Calule, sã vãd cum acasã mãmaliga cu lapte are gust de lacrimi. Am vorbit azi cu doctoriþa Militaru, aºteaptã rezultatele de la un alt laborator. Daca se confirmã, mã internez la Colþea.

*
“Va fi o iarnã lunga” zise Cãtalin în timp ce deschidea uºa salonului.

Dupã multe eforturi de înþelegere a bolii, în lungile nopþi în care nu mai ºtia ºirul gândurilor, în care rãtãcise de multe ori pe cãrãri neºtiute ºi neînþelese, hotãrâse cã trebuie sã trãiascã. Incapabil sã-ºi salute prietenii sau familia, zãcuse multã vreme intr-o toropealã fierbinte, cu trupul greu, scãldat în nãduºealã. Uneori striga, alteori o consolare linã se prelingea peste el ºi sfârºitul nu mai era la fel de mãsliniu. Auzea atunci râsete, niºte feþe cu gleznele subþiri iºi împleteau trupurile în dans cu licuricii. Din plete le curgea flori de iasomie ºi Doamne ce bine mirosea totul în jur panã când ceva le slobozea miºcãrile ºi ochii pãreau acoperiþi de pânze verzui. Cu degetele rãsfirate se ducea spre ele insufleþit de speranþã, dar limbi sâsâitoare se adunau la gurile lor pãrând a curge într-o cascadã nestavilitã.

Deschise aºadar uºa. Douã paturi pe stânga, douã pe dreapta. In cel de la geam, un bãiat cu pielea brunã dormea îmbrãþiºând un maimuþoi de plus. Cearºaful boþit ii dezvelea picioarele pânã la genunchi lãsând sã se vadã urmele de înþepãturi ce-I cautaserã venele. O flexulã roz îi colora mâna dreaptã iar trãsãturile feþei pãreau amorþite. Petele maronii din jurul gleznelor semãnau cu mozaicul podelei, de parcã cineva îi desenase cu rãbdare figuri geometrice neregulate pe piele. Din când în când se scutura în somn, ca ºi cum fãcea eforturi sã fugã, spre o uºã imaginarã pe care scria mare Exit.

“ asta nu mã priveºte pe mine” zise Cãtalin. O sã-mi imaginez cum ar fi sã traiesc intr-un tablou, în care mã joc alãturi de alþi copii, cu niºte chipuri imaginare, dar ce conteazã, ei sunt atât de vii. Si totul va fi colorat acolo, cerul, copacii ºi trilul pãsãrii ducând viermiºori spre cuib. Si râul ºi insectele. Si oamenii. Si totul e atat de real incât iþi vine sã strigi bucuria din tine ºi sã leºini cã te-ai intors.
Da, asta mã priveºte pe mine ºi nu baiatul chircit în patul de la geam. Ii inþeleg suferinþa aºa cum poate el o va inþelege pe a mea. Dar n-am sã accept sã-mi vorbeascã despre nãlucile lui”

*
O asistentã blondã cu pãrul scurt, cu tâmplele radiind de sãnãtate, cu sprâncenele negre, ducând în mâini o tavã cu sticluþe ºi seringi, vatã ºi spirt, deschise uºa zâmbind. Cãtãlin presupune asta, nu-i vede gura, masca alba nu îngãduie buzelor sã se arate. Iºi imagineazã ca le are rãcoroase ºi pline, acoperite discret cu ruj. Ea vine, ca mulþi alþii, dintr-o lume fãrã fisuri, fãrã goluri, uite-o cum iºi plimbã aici carnea trandafirie, pare o vãpaie, una limpede. N-a ºtiut niciodata probabil, ce înseamnã sa calci pe nisipuri miºcãtoare.

“Dar n-are importanþã acum ce cred despre ea ºi despre bãiatul chircit. Si cât umblu eu în singuratatea dinãuntru n-are de unde ºti nimeni, sunt doar presupuneri. Nu sunt decât un fel de jivinã maruntã fugaritã de umbre palide cu gurile bãloase. Unde sã fug? Si ce sã cuprind în braþe? Inainte stã neºtiutul ºi asta nu pot sa sufãr. Si uite cã afurisita asta de injecþie începe sã iþi facã efectul. O sã dorm puþin”

*
Tanti Florica aprinde lumina la 6:00 fix. Isi târaie picioarele grase pe gresia crãpatã, deschide ferestrele, ia gãleata, mopul, apoi începe sã spele pe jos. Fredoneazã aceeaºi melodie, naiba ºtie ce, din gât iese doar o gâlgaialã nesuferitã.

Capete chele ies de sub cearºafuri.

Bolnavii sunt insuportabili, zise în gand tanti Florica. Uite ãsta din patul de langa uºã. Ziua face tot felul de însemnãri într-un caiet maro, ce-o fi scriind atât numai el ºtie. Se zgâieºte o vreme la peretele din faþa, miºcând creionul între buze. Ce vede el dincolo de albul peretelui, doar el i Dumnezeu ºtiu. Sau numai Dumnezeu.

Inmoaie cârpa ºi întinde printre paturi, fãrã sã se obosescã a ridica papucii, sacoºele de sub pat. Un zâmbet lãtareþ îi domina faþa în tot acest timp. Mirosul, cu care bolnavii se obiºnuiserã de altfel, un amestec de citostatice, transpiraþie ºi lenjerie neschimbatã este amplificat de mirosul puternic de clor.

*
Calule,
Nu ºtiu pe unde ai umblat in ultimele douã zile. Azi am zãcut la dus aproape o orã. Nu îmi amintesc decât fierbinþeala, parcã mã scufundam într-o mlaºtinã umedã, îmi zvâcnea gâtul ºi tot sângele. Firul care mã trãgea þn jos era imposibil de rupt, am tras de el de cateva ori, apoi am strigat dupã ajutor dar nu era nimeni in preajma. N-am stiut ce sã fac aºa cã m-am rezemat de clanþa uºii, încercând sã ies, dar apa fierbinte cãdea ca o cascadã nemiloasã. Daca macar ai fi fost acolo sã vezi întreaga scenã. Pânã la urmã am cãzut ºi Dumnezeu ºtie cât am stat în starea aceea de blegealã. Când mi-am revenit eram întins pe pat, îmbracat în pijamaua bleu de la Nuþa. Mã îngrozeºte gândul ca asistenta Lili m-a vazut gol.

*
Cataline, sã vezi caii cum umbla cu zecile, fãrã stãpan, liberi ca pãsãrile cerului. Pãmâãtul asta care acoperã muntele e intreg al lor. Soarele luceºte pe coamele albe, negre, roºcate. Ieri m-am apropiat de ei mai mult. Cu mâinile intinse. Unul mai îndrãzneþ a venit spre mine cu botul întins. In ochii lui, un cerc de luminã. Stãteam pregãtit sã o iau la fugã, cu piciorul stang îapoi, cu cel drept putin aplecat îainte. A venit, a mirosit mâna ºi poate m-ar fi lãsat sã-l ating dacã iapa roºcatã nu s-ar fi desprins dintre ceilalþi ºi nu l-ar fi chemat cu un nechezat rãguºit. Ce sa-þi mai spun? Sunt sãtul de cate am scris in jurnal, nu te gândi cã am închegat o poveste, sunt doar întrebãri la care nu pot sã rãspund. Cateodatã îmi vin atât de multe în minte încât grabindu-mã sã le notez scriu repezit, abia daca schiþez unele cuvinte. Asta imi dã multa bãtaie de cap când ma mai liniºtesc ºi vreau sa revãd, pentru ca nu înþeleg ce am scris. Am totuºi un soi de respect fata de cuvintele mele. Nu ºterg ºi nu înlocuiesc. Mai bine imi storc mintea sã-mi amintesc ce am vrut sã spun.
Ana e cu mine. Nu-i prea aud glasul ºi nici nu-i prea vãd mersul. Imi face uneori cu mâna din locul unde s-a aºezat. O vãd mestecând iarbã. Nici nu-ºi ridicã privirea tintuitã de stânca din faþa. Ce-o fi in mintea ei?
In schimb, eu mã foiesc într-una ºi vorbesc singur. Sã fie de rau? Mã gândesc sã plecãm de aici, e prea multa liniºte.

*
Calule, vocile, zgomotele, ticaitul ceasului, zâmbetul blând al asistentelor care mã îngrijesc. Toate par sã defileze continuu pe aceeaºi muzicã tristã. Si febra ºi ameþeala de azi, apãrute dupã duºul fierbinte. Si greaþa.
Doamne, cum va fi dupa transplant?
Spun omuleþului moale dinãuntru: ai grijã, pãzeºte-mã de orice tendinþã de rãzvratire împotriva mea. Acum avem un scop comun, tu ºi eu. Sã ieºim vii de aici.
Si daca se poate, Doamne, sãnatoºi.