Oh, yes Marco!!! I will mary, with you!

Salonul afuma de colo până colo, oameni ca muştele prin vară fiecare alegând chipul după asemănare. Se iubeau în tăcere prin urma cuvintelor. Îi puteai nimeri pe cei potriviţi, fără timp să-i petreci pe fiecare…”bună seara domnule, doamnă! bon voyage, mon ami!” Doar ici colo întâlneai câte un rătăcit săltând paharul gol…”viaţa ne-a mai rămas! de iubit, doar neputinţa ne mai iubeşte!” Oricât te-ai fi afundat printre scaune picior peste picior, dezvelite în beţia doamnelor cu părul nevăzut de pălării cu boruri lungi, îţi rămânea pe umăr şoptind din zgârcenia iubirii cu acelaşi accent scoţian. Nu puteai să nu-l asculţi! Ne regăseam fiecare fără curajul de a recunoaşte măcar cu o privire, să-i spunem, “da, mă recunosc în beţia ta cu aceleaşi gesturi lungi, paharul întins printre degete filozofând în atenţia tuturor”. Dacă întruchiparea este perfectă, ar trebui să-l privim măcar o singură dată şi să ne aducem aminte, de oglinda înmormântată deasupra chiuvetei plânse, duhnind a alcool. Ecoul ei ne-a trecut prin pleoape la fel, iubind zadarul.

Bună seara domule, doamnă!