Motto : "Sǎ prinzi Spaţiul dintre clipe şi sǎ-L plimbi prin Infinit"... Vântul îmi luase urmele paşilor pe nisip când am ajuns la tine, când am plecat, urme n-am lǎsat, zburam, tu m-ai strigat şi nisipul m-a îmbrǎţişat spulberând plecarea pe altǎdat...

Nu mai aştept nimic din ceea ce nu vine cu tine. Privesc a regǎsire pe malul celǎlalt. Acolo, o bisericuţǎ din lemn şi fǎrǎ toane, doar cu ecoul unei rugǎciuni, lasǎ totul pe cântecul de toacǎ…

Aştept, totuşi, prima zǎpadǎ, s-o pun, din bulgǎri pufoşi, în tabloul de pe peretele cu anotimp pe când eram mireasǎ... Acum, rochia albǎ nu are nici o patǎ, doar breteluţa finǎ de la furou e julitǎ, tivul e desfǎcut de când, cu jenǎ şi tristeţe, am zis cǎ plec sǎ uit.

Puţin mai la stânga decât te aşteptai, dintr-un alt tablou, se aude un cântec, parcǎ geamǎn cu cel ce numai lacul şi, din depǎrtǎri, marea îl ascultǎ… Vine dinspre mijlocul Muntelui...

Mǎ ridic pe vârfuri, sǎ-ţi ajung la vis,
sǎ-mi pui o cununǎ din flori de cais,
cu mireasma toatǎ, sǎ mǎ speli cu dor
şi din tot cum este, sǎ-mi şopteşti : te-ador...

Ia ulciorul ǎsta şi du-l în pridvor,
pune-l pe o scarǎ cu nume sonor,
bea din el izvorul care l-a umplut
şi lasǎ-l sǎ-ţi curgǎ pânǎ unde-ţi sunt...

Acesta e tabloul pictat de un concert pentru violoncel şi tine, când mǎ chemai sǎ-ţi ajung…Când am ajuns, erai plecat sǎ mǎ cauţi, şi iar am amânat regǎsirea, şi aşteptarea e acum o bilǎ ce se rostogoleşte cântând cǎrarea…Pescǎruşul cu nume de om dǎ târcoale unei scoici alungate de mare… Marea tresare când, din foarte larg, vede cum apare toamna, s-o lase singurǎ pânǎ la treptele verii. Acum plouǎ!