Sunt virgula. Semnul acela mic ºi încurcã-lume. Da, da, ºtiu, mã alint spunând asta, accept cã sunt o pacoste uneori, dar asta e doar o chestiune de aparenþã, doar sunt virgula!
Inspiraþi, daþi-vã pauzã, relaxaþi-vã, e virgulã aici, totul continuã, nimic nu e concluziv, nimic nu e definitiv. Mã puteþi ignora uneori, rostogoliþi-mã pe unde vã vine, daþi-mã la întors, la cerere pot deveni apostrof, dacã mã divid ºi mã combin cu mine însãmi, ghilimele chiar, pot deveni invizibilã, insignifiantã, nu e mare lucru! Sunt semnul acela care face ca totul sã fie relativ ºi continuu. Pe undeva, dupã vreo locuþiune conjuncþionalã, ce ºtiu eu, dupã vreun participiu la început de frazã, lãsaþi-mã sã vã perii sintaxa puþin, sã mã bag ºi eu în seamã, aºa, ca ceea ce aþi pune între paranteze. Nu cer mult, caut o apoziþie cu care sã mã însoþesc uneori, s-o înghesui prin colþuri sau sã o fac reginã, habar n-am, la cerere, sunt o virgulã în definitiv ºi sunt la dispoziþia voastrã! Un nadis din o mie, chestiile alea care nu sunt desenate niciodatã, dar despre care se spune cã prin mutaþii ºi combinãri fac ºi desfac nu ºtiu ce chakre iluminatoare.
Puneþi virgulã, nu lãsaþi numerele întregi, un Fibonacci m-a inventat special pentru perpetuarea propoziþiilor, lãsaþi-mi dreptul la divagaþii, chiar dacã adesea sunt fãrã rost, vã promit nuanþe ºi intonaþii, vã promit recursivitate! Nu mã omiteþi, vã leg pãrþi de propoziþie de acelaºi fel fãrã sã vã plictisesc prea tare, hai, punctaþi-mã, daþi-mi niscaiva complemente multiple, poate niºte atribute, pun ºi de la mine dacã vreþi, mai ales la atribute, vã pot salva complementele circumstanþiale dintre subiect ºi predicat, vã pot salva sintaxa, zãu aºa! Puneþi virgula aia odatã ºi promit sã mã strãduiesc sã evoluez cândva la punct!