încă o zi care trece fără să-mi dau seama, şi care trece fără să-mi arunce o privire. azi m-am hotărât să încep un jurnal, să scriu pentru mine, pentru a mă descărca dar o fac dorind să ştiu că au citit şi alţii (asta probabil pentru a nu simţi că am scris degeaba, pentru a avea un ecou vorbele mele).
am reflectat îndelung astăzi asupra dragostei. de ce ne îndrăgostim? este vreun motiv bine întemeiat pentru nutrirea acestui sentiment? de ce sentimentele adolescentine, teoretic pure, sunt târâte prin noroi pentru ca mai apoi să fie rostite de oricine şi oricând cu un iz de mahala?
simt că mă blegesc văzând de cine şi de câţi ca ei trăiesc înconjurată.
expresii din ce în ce mai puerile şi stupide definesc stări de o magie şi de o expresivitate a mimicii ieşite din comun, doar ca un preludiu pentru ceea ce urmează : un "te iubesc" fără miez, fără sămânţă, fără nimic. un " te iubesc" care abia este auzit atunci când este aşteptat cu adevărat. îmi pare rău că încep să aud din ce în ce mai puţine şi să văd din ce în ce mai multe.
suntem penibili dragi colegi adolescenţi!

"C'est "Toujours", c'est "Jamais", c'est éternellement
Le cœur au bord des lèvres, le spleen à fleur de dents
Et au ventre-volcan l'Amour-incandescence,
C'est "Je t'aime : on se tient !" c'est "Je t'aime : on se tue !"
C'est la Vallée d'la Mort de l'autr' côté d'la rue,
Vers les noirs pâturages la haute transhumance,
L'Adolescence..." - Henri Tachan