ni se promite mult –
“deşertăciunea deşertăciunilor, toate sînt deşertăciune”
spune eclesiastul, fiul lui david, adică solomon, rege în ierusalim
captivîndu-ne încă din începutul textului său;
şi sînt mulţi care au venit aici
ca să bea şi să nu mai înseteze.

“copilăria şi tinereţea sînt deşertăciune.“
de multe ori în tinereţe
ne-am pus speranţele în eclesiast,
în cineva care să fi vorbit pentru noi.
dar înţelepciunea lui este generală
or noi înţelegem numai înţelepciunea particulară.
unde sînt detaliile? unde sînt întîmplările scandaloase
care au stat la baza acestor deducţii?
de ce schema generală şi nu o salvă de ocurenţe?
eclesiastul a trădat.
a spus
“toate zilele omului nu sînt decît suferinţă şi îndeletnicirea lui decît necaz“
dar prestigiul lui nu era suficient de mare în ochii noştri.
de la ce distanţă căzuse
eclesiastul?
îi preferam pe cei care au pierdut totul nu doar pe hîrtie
ci şi în realitate
şi după aia au povestit.
vroiam nu filosofia unei ratări
ci povestea ei.

“am urît toată munca pe care am muncit-o sub soare
fiindcă voi lăsa-o omului care va veni după mine“
îmi place aici, ca şi în alte părţi,
exagerarea, pierderea cumpătului
ca expresie a unei mîhniri profunde.
cînd omul se critică violent pe sine încercînd de fapt să extermine lumea din el
sau cînd se contrazice într-un efort constant
de extindere a entropiei.

“e nebunie, zis-am despre rîs,
şi despre veselie, la ce poate să folosească! “
mi se pare că a respinge totul în bloc sub eticheta de deşertăciune
face lucrurile mai uşoare şi astfel nu mai exprimă situaţia noastră.
de altfel apoi se răzgîndeşte şi spune în trei patru locuri
“am ridicat în slăvi veselia căci nu este nimic mai bun pentru om
sub soare decît să bea să mănînce şi să se veselească; “

iată însă ce învăţături eclesiastul adresează tocmai fiului său -
“am fericit pe cei ce au murit în timpuri străvechi
mai mult decît pe cei vii care sînt acum în viaţă.
iar mai fericit decît unii şi decît alţii este cel ce n-a venit pe lume; “

iar pentru a voioşi inima sa de scriitor scrie
“cu cît se spun mai multe cuvinte, cu atît este mai multă deşertăciune. “

contradicţiile acestea sînt bune, e un semn
că nu ni se vorbeşte de sus şi omul e chinuit;
de multe ori omul chinuit nu e înverşunat
şi nu are nici un chef să facă reclamaţie

dar trist lucru! din tot rechizitoriul ratat împotriva lumii
(de fapt nu e ratat, ci pur şi simplu nu reuşeşte
să se pună pe poziţii de alteritate cu lumea,
adică rămîne înăuntrul sistemului)
locul unde eclesiastul este radical
este aici:
“am găsit femeia mai amară decît moartea,
pentru că ea este o cursă, inima ei este un laţ
şi mîinile ei sînt cătuşe.
am găsit un om la o mie
dar n-am găsit nici o femeie din toate cîte sînt. “
acolo m-am înfuriat
lumea mai era cum mai era, ceva distracţie tot mai era
şi chiar dacă mori, tot te judecă dumnezeu şi poate te judecă bine,
dar o chestie îl dezamăgea total pe eclesiast, şi aia era femeia!
ce nenorocit! el nu găsea, cică, o femeie care să-i dea
alinare nici cît un pahar de băutură! nici una!
apoi însă se întoarce la contradicţiile lui, locul unde epistemologic are dreptate,
şi zice că
“nici măcar iubirea, nici ura nu o cunoaşte omul“
dar şi că “dragostea, ura şi zulia morţilor au pierit de mult -“
iar apoi dă bunul, minunatul sfat
“bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte. “
aici ne dăm seama că întins pe spate
eclesiastul
îşi aminteşte probleme de dragoste.
după care s-a dus şi a scris cîntarea cîntărilor
în multe privinţe asemănătoare eclesiastului
prin faptul că nu pune punctul pe i.
e ca un meci de bună calitate
dar fără goluri -
acesta este omagiul meu adus eclesiastului:
neruşinîndu-mă să scriu caraghioslîcuri.
cînd critici pe cineva
nu e cazu să te îmbraci în cele mai bune haine.

“am urît viaţa, căci rele sînt cele ce se fac sub soare. “
nu sînt rele –
problema e altundeva...
a fi sub soare în sine e bine,
“lumina este dulce şi plăcut este ochilor să privească soarele“ spune chiar el,
în invitaţia de a ne dezghemui la lumină
în fiecare dimineaţă

“ceea ce a fost, aceea va mai fi, căci nu e nimic nou sub soare. “
atîta ar mai lipsi!
da, atîta ar mai lipsi,
ceva nou sub soare.
şi-aşa nu facem faţă;
“unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune -“
dar asta nu ne priveşte pe noi.
înţelepciunea noastră este puţină,
dar amărăciunea nu scade corespunzător, firarsăfie.

“căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi – precum moare unul moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viaţă, iar omul nu are nimic mai mult decît dobitocul.... cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se scoboară în jos către pămînt? “
mai ţineţi minte ţăranul din kazantzakis care se întreba
dacă măgăruşul lui va ajunge în paradis?
şi eu de cîte ori nu m-am gîndit cum bazil va sta ani şi ani acolo la uşa morţii
pe care cînd o voi împinge şi eu el va da
din coadă bătînd-o de pămînt
şi botu lui va undui ca foca după minge
da, eclesiastul a avut dreptate neîndepărtîndu-se de animale

solomon era în orice caz un om de bun simţ.
pun pariu că era un prieten corect.
am reţinut următoarele vorbe
pe care le scriu aici
aşa pur şi simplu
pentru că mă relaxează, îmi face bine la nervi
şi popularizează lucruri infinit mai bune decît ceea ce scriu eu.
eu sînt doar umilul dvs servitor,
aci ca să vă dixtreze şi să vă facă să puneţi mîna pe carte.
eu însumi am fost supărat să găsesc în eclesiast
multă vrăjeală.
mă aşteptam la atît de mult, toată viaţa mă consolasem cu ideea
că într-o zi o să deschid acolo şi o să citesc
ceva ce credeam că este o critică zdrobitoare adresată vieţii
de la cea mai oficială tribună posibilă.
speram de fapt într-un prieten mai slobod la gură al eclesiastului
care să exprime lucrurile mai poignant
părerea lui nemaigăsindu-şi locul
nici în vechiul nici în noul.

are cuvîntul deci solomon cu cîteva aspecte:

“cînd se înmulţesc averile, sporesc şi cei ce le mănîncă“

“mai bine este să mergi în casă de jale
decît să te duci în casă de ospăţ
mai bun este necazul decît rîsul
căci întristarea feţei este bună pentru inimă“

“inima celui înţelept este la dreapta lui iar inima celui nebun la stînga“

“nu spune niciodată cum se face că zilele
cele de altădată au fost mai bune decît acestea
– căci nu din înţelepciune întrebi una ca asta“

“nu fi drept peste măsură şi nu arăta prisos de înţelepciune“

“nu lua aminte la toate vorbele pe care cineva le spune,
ca nu cumva să auzi că sluga ta te grăeşte de rău,
căci inima ta singură ştie de cîte ori şi tu ai defăimat pe alţii“

care v-a plăcut cel mai mult?
mie aia cu întristarea feţei.
mi se pare genial:
decît să te duci în casă de ospăţ, mai bine în casă de jale.

la sfîrşit zice să-ţi aduci aminte de dumnezeu
înainte să vină anii de la care n-ai nici o plăcere,
înainte de vremea cînd:
“străjerii casei tremură
oamenii cei tari se încovoaie la pămînt
cele ce macină nu mai lucrează, căci sînt puţine la număr
şi privitoarele de la ferestre se întunecă
şi se închid porţile care dau spre uliţă
şi se potolesc toate cîntăreţele
şi te temi să mai urci colina
şi spaimele te pîndesc în cale
şi capul se face alb ca floarea de migdal
şi lăcusta sprintenă se face grea
fiindcă omul merge la locaşul său de veci
şi bocitoarele dau tîrcoale pe uliţă. “
l-am lăsat să vorbească
neîntrerupt
ceea ce face încontinuu de aproape trei mii de ani.

eclesiastul protestează ce-i drept
împotriva a ceea ce se întîmplă cu noi
dar o face din interiorul unei credinţe profunde,
în dumnezeu şi în justeţea activităţii sale.
(cînd spune “sînt drepţi cărora li se răsplăteşte după faptele celor nelegiuţi
şi păcătoşi cărora li se răsplăteşte după faptele celor cucernici “
vina e din nou a noastră, nu a lui dumnezeu)
din acest motiv, deznădejdea, transpiraţia rece
a eclesiastului, nu sînt extreme.

la sfîrşitul celor nouă pagini sînt două concluzii ciudate.
prima: “ peste toate acestea, scrisul de cărţi este fără sfîrşit
iar învăţătura multă e oboseală pentru trup. “
e o încheiere care nu prea se potriveşte
cu textul sangvinar de dinainte, care nu se vroia
oricum o ars poetica, ci o refutatio mundi.
deoarece eclesiastul nu a mai reuşit să mascheze satisfacţia
pe care o trage din umblatul cu hîrtia, citit şi scris.
ceva se ascunde aici.
orice descriere este fără sfîrşit, are dreptate vulpoiul.
şi face rău la sănătate.
mare atenţie. asta e lumea.

a doua concluzie compromite şi ea agresivitatea de ansamblu a textului:
“tot ceea ce ai auzit, aceasta este: teme-te de dumnezeu şi păzeşte poruncile lui.“
este îndeobşte stabilit de fizica modernă
că existenţa lui dumnezeu, fie că el ne-a părăsit sau nu
este în sine un lucru excelent.
pe jumătate deci, revolta eclesiastului nu face o pară degerată,
ca gestul scafandrului care la adăpostul unei cuşti mari de fier
bagă lampa în ochi rechinului aţipit.
aşa şi crabul taie codiţa nucii de cocos fără apărare,
care se sparge căzînd de la douăzeci de metri din cocotier.
da! aşa se plîng şi bogaţii de sărăcie toată ziua
şi sănătoşii de dureri
şi învăţaţii de ignoranţă.
şi cei iubiţi de singurătate.

vroiam de fapt, aici, în această poezie
trasă de parul ei bogat
să scriu un nou eclesiast
unul mai radical
dar m-am culcat aseară cu gîndul asta
şi dimineaţa eram deja epuizat.
mi se făcea rău numai cînd mă gîndeam la ce mă aşteaptă.
ideea de a da cu picioarele în sacul vieţii
unde sînt de fapt eu cu oasele rupte.
îmi dădeam seama stupefiat
că sînt încă intoxicat cu iluzii,
că nu am tăria suficientă ca să-mi proclam slăbiciunea.
ar fi trebuit să fac asta acum zece ani.
lucrurile importante se fac întotdeauna din amintiri
în momentele nepotrivite.
eu însumi mă contrazic
pe de-o parte eclesiastul
mi se pare diluat şi insuficient
pe de alta pe alocuri mi se pare prea drastic!
ori nu beau suficient?
solomoane, uită-te atent:
ai mai văzut femeie ca a mea? bună la inimă şi deşteaptă şi care ţipă-n pat?
cum o să mi se pară mie că totu e deşertăciune?
nu stiu ce să zic.
mă mai gîndesc.