Sunt un copac fãrã pãdure dintr-un cântec trist de altãdatã. Seva mea e bolnavã şi visez sã-mi întind rãdãcinile aproape putrede într-un sol acid şi vâscos. Sunt un copac cu frunze depresive, care dezvoltã parkinson şi tremurã fãrã nicio adiere de vânt. Înfloresc toamna târziu şi mã usuc la venirea primãverii. Sunt un copac din care, uneori, cad oase, dar sunt atât de supte de vlagã încât nu prea mai reuşesc sã momeascã nici câinii rãtãciţi, care latrã câteodatã la lunã lipindu-şi trupul de rãdãcina mea. Din pãcate, îi otrãvesc lent cu seva-mi toxicã şi de aceea în jurul meu solul a devenit un cimitir de câini care s-au atins de mine sperând sã cadã un os consistent de sus, dinspre coroana mea.
Prin venele mele curge acid de cea mai bunã calitate, disecaţi-mã, chimişti şi veţi rãmâne uluiţi! Nu dau oxigen, cum credeţi, ci dimpotrivã, îl consum. Nimic nu creşte pe-aproape de mine deşi, din vreme-n vreme, plante acidofile îşi imagineazã cã pot... E prea mult acid şi însuşi Dumnezeu îmi sângereazã uneori prin trup.
Îngerul Domnului vine zilnic şi scrijeleşte pe trupul micuţei plante -care încã pâlpâie şi vibreazã lângã rãdãcinile-mi otrãvitoare- înspãimântãtoarea poruncã: “Sã nu-ţi faci chip cioplit!”, iar scrisul lui o face sã sângereze abundent. Se viseazã o azalee, dar i-am vãzut rãdãcinile. Nu e doar o biatã plãntuţã, cum au fost celelalte, m-am înşelat. E un copac aidoma mie. Toamna înmugureşte şi primãvara se usucã. Fãrã sã vreau, aud în gând refrenul vechiului cântec:

“Spune-mi pãdure cu frunza rarã
Unde-i iubirea de astã varã?
Nu ştie iarna sã se îndure
De noi copacii fãra pãdure.”

Morfina zilelor ce vin e mult prea puţinã.