Norii verii s-au scuturat azi, în prima zi de toamnă. E ultima ploaie a verii, (doar plouă din norii ei). Undeva, pe plajă, voi patru, cu zmeul acela adus de la Brest. Bărcile-s trase pe cheu. Sunt câteva care vara asta n-au cunoscut decât seceta. Nici măcar apa de ploaie n-a ajuns la ele. Încerc să le număr. Prima-i Stranuella. Stă scorojită pe cavaleţii unui cărucior cu roţi furate de la o maşină abandonată. Nordia se apasă direct pe asfalt, iar Jazz, pe un triciclu prins la maşina cu roţile furate.

Curenţii puternici nu ţineau nici un pic cu mine. Singura şansă rămăsese epava... Cum ziceam, se înălţau până la nivelul sentimentelor-unde, împletindu-se şi despletindu-se îşi înfigeau colţii în ceva ce nu murea de muşcătura lor... Atunci ziceam că muşcau din ceva. Mi-am adus aminte. Muşcau dintr-un fluture care nu se zbătea, nu murea şi care, din muşcătura lor, se înmulţea. Pănă când au venit unii să-i vâneze. Ce faci, mă asculţi ? Lasă Alexis. Ce-a fost, a fost. De ce te urmăreşte visul ăsta? Ştii mai bine ca mine..................................
..............................................................................
Revin iar în cetate, când pot să văd, să iert... Lângă mine, doar ei. El şi Picasso. Motanul se uită împrejur şi se culcă la loc. Deja toarce a vis. Tresare a alergare. Ponna îl simte şi-l latră. Visătorul ridică numai o pleoapă, parcă zicând: lasă, lasă, lasă… Iar eu întreb: pe când? El adoarme la loc lăsându-mă să înţeleg: pe altădată. Intram în logica lui când, de undeva, de sus, zarul rotund cade pe mormanul de lucruri uitate. Alt câine mă latră să-l mângăi. Se uită-n ochii mei până-n străfundul gândului. La un semn căzu cortina. Din multele replici, le-ai ales pe astea: Când mi-ai spus că-n tine Tympul este spaţiul prins în rosturi şi în multele deschideri ai zadar şi ai şi costuri, eu credeam că-s numai vorbe… n-am reuşit să termin ziua de ieri... ai auzit? Tună...

((imp):resie de tarm, 1-5 septembrie, 2007)