E bine, mi-ai spus, nu plânge, uite, gândul prin care mă priveşti, atât de aproape, miroase a scoarţă albă şi moale de mâine. Aproape că ating luna cu tălpile goale iar oamenii îmi par mici, mici şi amuzant de-a-ndoaselea.
Te-aş lua cu mine, mi-ai spus, ţi-aş arăta cum creşte iarba în palmele orbilor, cum verdele devine fiinţă odată cu noi, dar eşti atât de mică, te-aş coace pe vreascuri şi te-aş roti pe degete ca pe-un inel găsit.
Nu plânge, e bine, atât de bine încât am uitat drumul înapoi.