Din arºiþa miezului, în mijlocul crezului. Între poveºti cu glorii, înfrângeri ºi trãiri, Azi a adus sãmânþa poveºtii cu simþiri. Am început sã cred cã scriu pentru tine. Sau mai degrabã, cã scriu pentru povestea ta. N-aº vrea sã zic cã ºtiu de la început ce se întâmplã ºi nici cã am înþeles ce s-a întâmplat pânã acum. De acum însã ºtiu de ce-mi spui: ai grijã de tine. Tu ai simþit cã-n mine s-a cuibãrit un dor ºi-n darul tãu uitat-ai un þãrm înalt ºi-un nor. Când ai lãsat sãmânþa sã curgã printre ramuri, a rãsãrit o mare cântând epitalamuri.

În cântul ei, povestea, ieri ºi-a gãsit o scarã pe care o pãzeºte un câine înspre searã. Pe þãrmul meu de gânduri e arºiþã ºi-i frig. Pe dig strigã tacerea, un nume: Pipirig. Mi-ai pus în mânã pana ºi-ai dat porunca: scrie! Ai ridicat din umeri, apoi ai zis: sã fie. Era ca o urare-n norocul de pescar. Am mers sã vãd iar punctul uitat în colþ de zar. Aici, chiar în punctul acesta, pietrele s-au amestecat printre zburãtoare. Acoperite de alge, ºi-au fãcut aripi ºi-au pãrãsit plaja... unele au luat-o direct, prin apã, altele s-au cãtãrat pe tãrm. Primele s-au oprit în sãrutul valului. Celelalte s-au pierdut între. Un albatros te fãcu sã roºeºti. Semnele inocenþei le-ai þinut în noduri marinãreºti. Apoi le-ai folosit ca semne de carte. Mai ºtii cum fãceam sã þinem minte unde am ajuns cu cititul?...

Rãtãcim în labirintul desenat cu un bãþ de alun smuls din gardul împletit cu nuielele copilãriei. Acum, în miezul verii, a rãtãcit un gând. Plutirii peste ape i-ai cãutat pãmânt. Vezi cum se strânge nodul pe viaþã ºi pe vis. Tu ºtii cã-n cãutare e-o punte de abis. O piatrã cu alge verzi ºi albastre se întâlni cu o meduzã albã ºi-un peºte. Din zicerile lui Theodosie, tu ai ajuns la a patra. Lângã zid stãtea povestea într-un puf de pãpãdie. De pe dunga de albastru iau un punct sã am, sã fie... (17 iulie 2007)