prin '94 sau '95
era unul dintre nebunii oraşului Cluj
fusese cândva pictor cu atelier bani şi renume
prea iubitor de o femeie pe numele ei Izabel
trecea pe străzi cu zâmbet firav
când te aşteptai mai puţin
privea înspre nori şi striga
miau Izabel miau
din cauza asta râdeau cu toţii
şi îi spuneau în batjocură
Miau Miau

povesteam cu el despre soare despre lună
şi despre cât de amară e cafeaua săracului
ţin minte că de Crăciun mi-a cumpărat o dată
o sticlă cu lapte şi biscuiţi
număram dimineaţa bănuţii punând mereu deoparte câţiva pentru el
nu mă gândeam pe atunci că va muri într-o iarnă de frig şi de foame
la marginea drumului său

toţi îl iubeam şi mereu ne desena portrete colorate
mie îmi spunea că semăn cu Izabel şi că într-o zi va ninge doar pentru mine
cu tablouri şi sori desenaţi albăstrui

mi-am adus aminte de el astăzi în timp ce priveam norii pe fereastră
ei semănau cu un om care a murit de foame şi frig într-un decembrie vechi

aş fi vrut să bem o cafea împreună astăzi
şi să îi spun măi Miau
eşti prietenul meu
de acum nimeni nu va mai râde de tine
nu-ţi va mai fi nici frig şi nici foame

cuvintele nerostite la timp
cu siguranţă sunt inutile

şi oricum

poezia nu ţine de foame
nu ţine de sete
nu ţine de viaţă

te salut
Miau-prietenul meu