nu mi se pare firesc sã rãmân singurã cu golul din mine. de aceea te sun, îþi scriu, mã agãþ. beau ceai, fac lecþii frenetic cu copiii - ei au chef sã se joace, cos sãculeþul de budozen în punctele lui esenþiale. cicatrice pe jumãtate de laturã, cusut preventiv pe cealaltã. e prea moale. prea scofâlcit, prea trist. îi mai aplic o linie de aþã, de sus pânã jos. e un sãculeþ pasiv, aº zice, cum se lasã pe mâinile mele. cum stã sãptãmâni întregi în cãmarã, pe întuneric, în rucsãcelul bej. doar joia, într-o grabã nebunã, îl scot în lume. ce e lumea? intrarea în salã, un salut, ieºirea din salã, mereu cu faþa. soarele ºi luna se deºirã (acolo, ºtii tu). apoi se întorc pe cer. apoi… îmi dau seama cã nu-i simt pe ceilalþi, nici pe mine. sãculeþul e foarte aproape de piciorul drept. aud ca prin ceaþã: podeaua devine o plitã încinsã….
nu pot
sãculeþul se face nor. solidar, îmi udã neputinþa de-a mã zvârcoli. nu vreau sã o fac din durere (plita arde!), ci din fervoarea (amorþitã acum) de-a trãi...


ajung târziu acasã, pun sãculeþul pe scaun. copiii dorm. cãmara doarme ºi ea

noapte bunã