azi, eu şi prietenul meu am înjurat lumea cum venea la rând. apoi el a scris un poem despre un dumnezeu cu literă Mare. eu l-am întrebat dacă e autentic. el mi-a răspuns aşa: cred.

am acceptat amândoi că Dumnezeu se întrece cu noi când râdem şi înjurăm şi ne simţim vii ca nişte peşti. de aceea el a scris vrute şi nevrute şi apoi şi-a amintit că suntem nemuritori încă foarte puţin. să facem orice ne trece prin cap. încă 5 minute să-l înjurăm pe fraierul ăla de a apărut în faţa noastră ca un tolomac cu zâmbetul lui cretin.

prietenul meu şi-a făcut o scară pe care se caţără când are febră mare. stă acolo fără comprese fără algocalmin fără paracetamol fără nimic şi numără bolovanii pe care El îi aruncă de sus ca pe o glumă tare rostogolindu-i până la urmă tot cerul ca pe o înjurătură în cap. urc, îmi şopteşte cam pe la 41 de grade celsius, urc. îi fac semne de jos cu batista mea albă. ia-ţi porumbelul ăsta de-aici, strigă el prefăcându-se că mai vede. eu îi zâmbesc fără emoticoane. pun să cânte fanfara din creierul lui fierbinte. mă înjură în gând până vine odată Dumnezeul ăla al lui cu litera aia mare să-l ia.