Am scãpat dinspre somn zicând exact aceste cuvinte: avem fiecare de umplut câte-o groapã / un loc unde pãmântul, în sfârºit, va rânji satisfãcut. Astfel zicând, m-am gândit la Nichita – „hei, viaþã, viaþã...ieºi din cort / hai, pune-mi-te iar pe danþ / te uitã, zace colo-n ºanþ / motanul mort, motanul mort...”. Ridicându-mã, m-am gândit la ce spunea Rimbaud – „sã mi se închirieze în sfârºit acel mormânt, vãruit ºi împodobit cu dungi de ciment, foarte adânc sub pãmânt”. ªi fãrã sã vreau, pe când fãceam cele ce se fac atunci când cauþi sã te întremezi ca dupã beþie, mi-am adus aminte de Liviu Nostia – îþi dai seama bã cum o sã arate pictoru întins pe nãsãlie? Ha ha ha – Nostia, cu schemele lui de ascuns cãrþi prin anticariate, Nostia care se albea la faþã când se-ntâmpla – ºi se-ntâmpla – s-ajung înaintea lui la ceva mai ales, mai „de soi” – o dau dracu’ pictore, e cu tine nu mai vin dupã cãrþi – zile întregi prin anticariate ºi-apoi întâmplarea-ceea cu Cioran la tanti Mariana – l-ai vãzut, pictore, l-ai vãzut!?!? – douã zile dup-aia-am bãut doar cât sã-mi imaginez cã mi s-a pãrut, alde marþian nu ne-a crezut niciodatã – vãzut pe dracu’, ce sã caute Cioran la Tormen? – ce-i drept, Nostia le cam înflorea, eu treaz eram întotdeauna mai mult sau mai puþin (dar nici una dintre acestea nu schimbã însã nimic), erau cafele – adevãratele cafele – bãute tot mereu la nea costel, zis tata stalin ºi vesurile – pe-atuncea ziceam cã scriem un vers nu câte-un text – scrise pe unde se-ntâmpla - patru strofe, pictore, douã tu ºi douã io – auzi-o p-asta, sã dea dracu’, dã-mi o þigarã cã altfel nu pot sã citesc – ºi banii, toþi banii pe care pentru noi i-a dat pe bãuturã – ultima oarã parcã, a fost ceva monstruos prin argentin, beri ºi coniace pânã ne-a luat dracu’ pe toþi cu tot cu mese ºi-nserare – toþi banii de care nu a bãut niciodatã - auzi bã, ãla a luat-o de bunã, s-a dus la cârciumã sã se batã cu lumea, ha ha ha – Nostia ºi plecãrile lui suspecte – m-aºteaptã baba, pictore, vrei sã rãmân pe afarã – du-te, liviule, du-te – ºuviþa aia de pãr pe care o prindea mereu ca pe-o þigarã – bã liviule, bem ceva? – m-ai îmbãtat, pictore, m-ai îmbãtat – bãurãm odatã amândoi câteva pahare din vinul cela în care marþian s-ar jura ºi acum cã nu bãga nimic – e curat bã, e curat – oricum, Nostia care e astãzi profesor ºi de filosofie într-o garã-oraº al cãrei nume-l tot uit ... mai-mai sã-l sun pe netrebnic ºi sã-i zic – îþi dai seama bã cum o sã arate pictoru întins pe nãsãlie? Ha ha ha... oricum,
azi am scãpat dinspre somn zicând exact cuvintele acestea:
avem fiecare de umplut câte-o groapã / un loc unde pãmântul,
în sfârºit, va rânji satisfãcut.