August, 2011.

1. Ora unsprezece, noaptea. Iată că am reușit să-mi găsesc călimara cu cerneală, undeva aruncată și ea prin niște sertare uitate de lume, pline cu nimicuri și totodată atât de surprinzătoare pentru mine. Prin acele nimicuri, simțeam cum parcă dau cu ochii prin niște vechi amintiri șterse, zdrențuite, lipsite de orice morală în conștientul meu. Existau în totalitate doar ascunse în mintea mea...
Am început să scriu și vreau să vă spun că romanul meu este abia la început. Aș vrea să știu că acesta va fi citit măcar de o singură persoană. Ar fi de ajuns. Pot să-l scriu și pentru mine însumi, oare ar avea rost? Și totuși, dacă aș proceda astfel aș rămâne surprins. Un scenariu egoist, prin care m-aș cunoaște poate mai bine deoarece voi privi lucrurile din alt punct de vedere, unul poate mai neimportant. Vă întrebați: oare de ce ,,mai neimportant”? Fiindcă, consider eu că cel mai bun mod de a te cunoaște este de a vedea cum te comporți tu cu persoanele din jur, în special cu prietenii într-un mediu social. Contează mult relațiile și interacțiunile dintre voi. Doar în aceste momente îți poți observa adevăratul tău caracter, personalitatea ta. Gândind doar pentru tine nu vei reuși niciodată aproape nimic, devii instabil, imprevizibil. Una gândești și alta faci. Îi înlături încet, încet pe cei din jur...
Dimineața devreme m-am trezit brusc. Bate cineva la ușă. Electricianul. Mă ridicasem în grabă din pat, dormisem foarte bine cu gândul la ziua importantă ce avea să vină. Urma să mă mut în propria mea cameră de la mansardă, o încăpere luminoasă cu balcon și vedere spre orașul gri, împânzit de blocuri în spatele căruia se află pe un deal mai înalt, un releu prins în cabluri din pricina dimensiunilor sale. Pe la amiază sosiseră mobila. Instalatorii o montaseră în mai bine de două ore. Dulapul, așezat în colțul din dreapta al camerei se bălăngănea, pe lângă faptul că era și înclinat în partea din față. ,,De ce-l lăsați așa?” îi întrebasem eu curios. ,,Trebuia ridicat în spate, altfel nu se închideau cum trebuie ușile...” ,,Și altă soluție?” Nu i-am mai întrebat multe ca nu cumva să intru în polemică. Nu eram mulțumit de cum arăta. Așteptam ca ei să plece, ca după aceea să rezolv eu cum știu. Răbdare, da... Mi-am zis: ,,să scot proptelile de subt el? Poate mă ajută mama.” Am încercat. Și culmea, ușile se închideau cum trebuie. Șifonierul stătea acum drept, în picioare. Bănuiesc că instalatorii porniseră de la o premisă falsă cum că parchetul nu e pus bine, pe margini o fi prea înalt și ar trebui puse propteli. Și în viață, nu credeți? Ce e prea mult strică. De multe ori lucrurile simple trebuiesc lăsate așa cum sunt, în propriul lor farmec. Imediat cum adăugăm ceva, balanța se înclină și se creează un dezechilibru, urât. Nefolositor.
Spre seară am avut parte de câțiva musafiri. Un vecin și două profesoare. Părinții le-au prezentat casa, ce s-a mai făcut nou prin ea iar eu le-am oferit un mic concert la pian. Nu au stat foarte mult timp dar în schimb au rămas impresionate de talentul meu. Mulți rămân. Eu nu prea, poate m-am obișnuit până peste cap cu ceea ce fac. Și cum parcă nu mi-e de ajuns, tot timpul caut să mă ,,perfecționez”. Inconștient bănuiesc. Nu e valabil doar în muzică, ci..în toate. Și la un simplu joc de cărți, tot timpul caut să mă gândesc ce alegere să fac. ,,Aia, ori cealaltă?” Cam așa ceva... Nu trișez, dacă aș trișa pentru mine jocul nu ar mai avea interes. Ideea-i că mă simt în largul meu să știu că mereu încerc să depășesc un prag, să ajung la un alt nivel de percepere. Să revin acum, la plecare, una dintre profesoare m-a întrebat: ,,Cum simte un artist, un pianist muzica? Ce simte atunci când o trăiește?” Până să-mi formulez răspunsul și să termin câteva propoziții incomplete de spus, aceasta deja plecă. Nu realizasem. Chiar dorisem să-i răspund. O fi fost o întrebare retorică? Sigur mă înșel. Era grăbită. Sora ei o strigase de afară iar eu vorbeam fără să-mi dau seama cu ceilalți rămași în cameră, neinteresați de subiect, adică mai mult...singur.

2. Nu am reușit să-i răspund ei, dar până la urmă vouă vă voi spune. Muzica, oameni buni, ca să poată fi înțeleasă în adevărata splendoare a sa necesită multă trudă și studiu. Cu timpul, pătrunde adânc în mintea ta iar atunci când o auzi, simți cum o trăiești; simți cum te străbate ca un fior cald, continuu, ce-ți limpezește gândurile și îți adună toate amintirile tale într-o singură emoție veritabilă. După unsprezece ani de studiu al pianului, în momentul în care cânt o piesă, aceasta parcă mi se desfășoară subtil în urechile minții prin sunete și sentimente clare. Ceea ce aud diferă foarte mult de ceea ce gândesc. Aș putea să cânt chiar și la un pian fără coarde, atât doar să aibă claviatură sau să-mi astup complet urechile. Atunci muzica ar deveni pură, albă în fața ochilor mei. Poate doar un surd înțelept cu ceva cunoștințe muzicale și o ,,ureche” formată ar putea-o înțelege mai bine. Vă dați seama? Să poți să asculți ,,ceva” într-o liniște deplină, calmă, atemporală, unde nimic altceva nu ți-ar putea atrage atenția deoarece ai fi doar tu și numai tu... Dar fără sunet, ceea ce simt eu cu adevărat nu ar mai putea fi transmis mai departe, către alte persoane să se delecteze și ele, și ce folos atunci?...
Dimineața a venit bunica din partea tatălui în vizită să îmi vadă noua cameră. I-a plăcut. Fiind foarte ordonată, i-a făcut plăcere să îmi vadă toate lucrurile mele la locul lor. Chiar mi-am dorit de mult să-mi amenajez camera după placul meu și să țin ordine în ea odată ce a fost aranjată și pusă la punct. De m-ar ține mult acum. Înainte, când am fost nevoit să dorm cu părinții mei în aceeași cameră împărtășeam același dulap, aceeași masă. Sincer nu prea mă interesa ce fac cu hainele mele, le aruncam și claie grămadă, mototolite în șifonier. Pe masă dezordine, caiete, hârtii, de toate. Câteodată nici nu mai știam ce caut. Mă gândesc și la faptul următor: casa era în construcție, tot timpul ne grăbeam, praful se așeza îngălbenind partea din mobilă ce o aveam, din oră-n oră. Ce rost să mai strâng în urmă? Să șterg? Dar, în momentul când veneau musafiri nepoftiți, îmi era jenă. Puneam repede mâna, strângeam, ascundeam iar apoi îi îndrumam –râd - spre cel mai ferit loc de dezastru. Cam așa se petreceau lucrurile. Dar acum însă, mă bucur că situația s-a mai schimbat. Simt cum port în spate responsabilitatea camerei mele și chiar sunt fericit. M-am adaptat ușor.
Am primit un telefon în jur de ora unu. Colegi buni de clasă, m-au chemat afară. Ieșisem cu bicicleta. M-am plimbat mult, m-am simțit bine, am râs, am mai bârfit iar apoi m-am odihnit în fața blocului unui coleg, cât timp acesta îmi luase bicicleta și făcuse câteva ture. Prefer să nu dau nume, dacă cumva vă întrebați cine o fi cutare x sau y. Între timp, ieșiseră din bloc restul familiei sale. Avu loc o discuție puțin aprinsă în care acesta încerca să-și convingă mama că știe să meargă pe bicicletă excelent deși avea pe spate un rucsac și neavând una acasă, nu prea a mai mers de mult timp. Ea plecase cu treburile sale iar el își continuă fericit mersul său. Vorbeam cu celălalt coleg: ,,Parcă-l văd acuș cum cade, ce-aș mai râde. Așa ca în filme.Acum zice ca e ok, iar clipa următoare nu mai e”. ,,Mda, ar fi ceva” spuse el. Ce credeți? Nu trecuseră nici măcar cinci secunde când brusc se auzi, rupând tăcerea, un derapaj cu sunete de pietre aruncate în fond, și o bufnitura înfundată. Da, ați ghicit. Căzu. Veni julit la banca unde stăteam, cu un zâmbet comic pe față. Coincidențe rare, într-adevăr. Am râs mult, mai ales colegul ce se afla lângă mine. Nimeni nu s-ar fi așteptat. Se spune că acestea au loc mai mult atunci când tu le aștepți să se întâmple pentru că devii atent și imediat cum zărești ceva asemănător sau la fel cu ceea ce ți-ai propus mai înainte, stabilești pe loc o legătură iar apoi te minunezi zicând ,,Uite, vezi? Exact cum ți-am vorbit!” E un fel de ,,truc” ce uneori ni-l rezervă viața. Numai că, în cazul de față, nu înțeleg cum ar putut fi posibil. Sunt doar niște simple lucruri ce se petrec aleatoriu...
Scriu aceste lucruri noaptea, așa cum am făcut și ieri. Sunt destul de obosit. Înainte de a mă culca aș mai vrea să vă zic un singur lucru. Tot ce am făcut până acum de când am început acest roman, ascund într-un sertar. Are și cheie. Îl închid, scot cheia și o ascund apoi și pe ea. Mă feresc de cineva? Sau poate mi-e rușine? Pentru ce oare să-mi fie rușine? Și totuși...dacă cineva ar afla, nu m-ar deranja. Puțini știu ceea ce am început. Vreo doi prieteni iar mama doar bănuiește. Nici nu am să le zic prea curând.
Acum e doisprezece ceasul. Ieri m-am culcat la două dimineața. Cam târziu pentru obiceiurile mele. Dar a meritat. Astăzi ar merita oare? Nu. Sau nu știu, voi vedea cert mâine. Mi-au obosit ochii, iar patul e nefăcut. Poate nu voi mai scrie seara...


Septembrie, 2011.

3. Am dormit mult, m-am trezit în jur de unsprezece și jumătate. Am coborât apoi în bucătărie. În casă era o liniște mută ce era accentuată de atmosfera închisă ce o simțeam. Realizasem că sunt singur. Doar motanul mai moțăia și el pe un scaun din sufragerie. Am vrut să mănânc ceva dar m-am ales până la urmă doar cu un pahar de apă. Îmi era prea lene ca să mai prepar ceva. Eram obișnuit cu diminețile în care mă trezeam și simțeam mirosuri amețitoare de mâncare gătită.
Urc înapoi în camera mea. Încep să transcriu manuscrisele mele în format electronic, pe laptop. După zeci de minute de pregătiri și ore de rescris și recorectat, capitolele încep să prindă contur. Acum arată ca un adevărat mic roman. Bucuria mea a fost întreruptă în scurt timp de un telefon. Ca data trecută, la capătul firului se afla un coleg de clasă. Mă chema afară, tot cu bicicleta. De când mi-am cumpărat-o, cam acum o săptămână, și am învățat să merg pe ea la o vârstă târzie, consider eu la 17 ani, cred că nu a existat o singură zi în care să nu ies cu ea. Străbăteam orașul în lung și-n lat. Îmi făcea plăcere la fel ca și acum. Am făcut un popas în Burdujeni, un cartier al orașului, situat la circa trei kilometri distanță față de unde locuiesc eu. Atunci am prins și prima ploaie de toamnă. Mai rece ca de obicei, a înnegrit trotuarele iar mașinile de pe stradă parcă alunecau încet ca nu cumva să o atingă. Ne-am întâlnit și cu niște colege de clasă ce erau prin trecere. Una dintre ele, o fostă colegă, venise din Italia. Ne spuse o întâmplare amuzantă petrecută în România. Merită să o auziți. Din câte îmi amintesc, era cu familia și cu câțiva prieteni de-ai săi la munte într-o localitate ruptă de ,,civilizație”. Doreau să ajungă la șoseaua principală. Se rătăciseră undeva prin inima unui sat. Au întrebat apoi un sătean, care se afla la poarta casei sale dărăpănate: ,,Vă rugăm frumos, ne puteți ajuta? Vrem să ajungem pe strada ce leagă această comună de restul lumii. Pe unde ar trebui să o luăm?” ,,Ã, poi vădeți dumneavoastră cărărușa aciastă mai îngustă, chetruită ce urcă-n deal? P-aci ajungeți cel mai repede. Trăceți de livadă din drapta ș-atât.” ,,Dar cu mașina ce facem? Pe drumul care am venit nu găsim cumva vre-un alt ocol?” ,,Apoi suia’ pă cal! Pă dincolo încunjurați valea degeaba.”


La întoarcere din Burdujeni, trecusem primul pod peste căile ferate ce sclipeau în lumina lucioasă a soarelui. Ne oprisem în parcarea imensă de mașini ce aparținea mall-ului și care era mai tot timpul liberă. Ne-am plimbat ceva timp și vă vine să credeți sau poate nu, dar același coleg care se izbiseră într-o mașină parcată pe marginea carosabilului acum câteva zile, iarăși căzu. Se speriase mai rău decât atunci. Nu mai avea nici un ,,zâmbet comic” pe față. Era îngrijorat. Avea o istorie întreagă în spate în legătură cu evenimentele de acest fel. Ultima oară era tot cu mine și niște colegi de clasă, sărbătoream chiar la mall o zi onomastică a unei fete. Făcuse o piruetă și iaca reușise să-și scoată rotula de la locul ei. Chemasem ambulanța. Venise cu targa după el. Multe se pot întâmpla, mai ales atunci când nici măcar nu te aștepți.
Spre seară ajunsem acasă. Întârziasem deoarece am fost nevoit să ajut un tânăr invalid să coboare dealul ce eu îl urc și-l cobor zi de zi ca să ajung în oraș spre treburile mele. Era îngrijorat săracul. Ambele picioare amputate. Nu avea nimic reflectorizant montat pe căruciorul său iar strada nici nu era luminată. Prima mașină îl putea lua pe sus... Telefonul meu suna, nu puteam răspunde. Cu o mână țineam căruciorul iar cu cealaltă bicicleta. Părinții erau îngrijorați; tata mai nervos, așa de felul lui. În centrul orașului când răspunsem ultima oară le-am zis că ajung într-un sfert de oră. Trecuse deja mai bine de jumătate. Groaza lor creștea. Eu singur, noaptea cu bicicleta pe stradă fără să răspund la telefon. Orice părinte s-ar fi alarmat. Am ajuns în cele din urmă acasă. Rar se întâmplă să întârzii. Mereu sunt punctual, doar astăzi a fost o mică excepție.
Afară se stârnește vântul. În depărtare văd nori cărămizii, aud tunete mânioase. Stau și cad pe gânduri. Un prieten, înainte de a pleca din țară la câteva rude, îmi adresase o întrebare: ,,Există ceva între fericire și tristețe?” Până să adorm, m-am tot gândit. Fericirea și tristețea sunt ambele sentimente pentru oricine. Nu ar trebui să le negăm, ci să le lăsăm să-și facă rolul. Omul simte aceste lucruri din diferite motive. Le simte deoarece trebuie să le simtă. Dacă nu le-ar simți, atunci nu ar mai fi om. Încerc să simt tristețea ca pe o bucurie și încă una aparte. Am învățat să o accept. Fiecare sentiment e legat de sursa sa interioară, proprie sau de motivul său. Dacă cineva va reuși cu adevărat acest lucru, viața lui ar fi o viață împlinită, fără griji, necazuri, va reuși să se accepte pe sine și pe cei din jur. Aceste sentimente dacă observați sunt corelate în mod direct de iubire. Iubești un lucru fiindcă îți place sau ești fericit fiindcă de asemenea iubești un lucru pe care l-ai făcut. Sau, în celălalt caz ești trist fiindcă ai vrea să iubești un lucru și nu poți. Vei fi fericit doar atunci când vei reuși să-l iubești. Pentru mine aș putea zice că există mai mult fericire. Nu absolută, dar tristețea o percep altfel. Am învățat să văd lumea așa cum e ea. Tristețea face parte din iubire. Fără tristețe, poate bucuria nici măcar nu ar mai exista. Iar fără iubire nici una nici alta. Deci, ideea-i că nu merită să fim triști atunci când nu s-a întâmplat ceva conform așteptărilor noastre. Trebuie să învățăm să transformăm sau să înlăturăm tristețea cu bucuria ce o vom primi de la aproapele nostru. Octavian Paler spunea: ,,De ce oare omul se gândește la amintirile sale fericite cu tristețe?” Pentru că amintirile nu pot fi retrăite. Ce a fost, a fost. Viața merge înainte vrând, nevrând. Pe baza lor ne putem clarifica o parte din viitor și schimbările ce ar trebui să le facem pentru a fi mai buni și a dărui cât de cât mai mult suflet în toate. Întotdeauna va exista o schimbare ce va trebui să o facem cu cap. Menționez faptul că schimbările ce au loc la nivelurile psihologice ale unei persoane nu se produc așa deodată chiar dacă aceasta a trăit în viața ei o experiență dramatică, dură, ci se produc atunci când aceasta este pe deplin sigură de decizia nouă ce o va lua. Schimbarea se produce succesiv. Odată se comportă așa, odată în celălalt mod și iarăși revine la primul apoi iar la cel de-al doilea. O alternanță progresivă ce duce spre înclinarea talerului mai mult spre a doua opțiune pe care aceasta știe deja, în această fază, că decizia luată e cea mai bună. E un proces lung ce ține cont de caracterul și tăria unei persoane...
A început să plouă. Aproape adorm iar ziua de mâine stă să bată la ușă...


4. Astăzi nimic interesant. Doar noaptea țin minte că m-am trezit din somn. Ploua torențial. Nici nu știu ora. Am vrut să închid geamul. Mă ridicasem degeaba..era deja închis. Eram buimăcit. Picăturile grele de apă ce cădeau spre pământul umed și răcoros se loveau de acoperișul mansardei și provocau un sunet puternic, continuu cristalin. Crezusem că poate curentul deschise ceva de era așa un zgomot intimidant.
Tot plouă, e deja amiază. Nu s-a oprit deloc în decurs de douăsprezece ore. Nici inspirația parcă nu-mi vine, mă simt tulburat și lipsit de energie. Nici ciornele pe care scriu nu le mai pun în dulap să le închid. Stau așezate pe birou. Dacă ar adia vântul prin casă acum, ar ajunge direct pe hol. Ușă încă nu am la cameră. De fapt nici-o cameră nu are ușă la mansardă. E ca un labirint din beton pe aici, colorat, unde ai putea să te ascunzi. Am înțeles că vin mâine dimineață în jur de opt. O zi nu voi putea dormi în camera mea. Poate nici nu voi scrie. Azi e vineri, voi aștepta poate până duminică...


5. Mergi pe o stradă. E strada din fața casei tale care acum pare pustie. Doar câinii mai reușesc să lenevească în soarele arzător. Îi observi numai că nu-i iei în seamă. Mintea îți zboară în aceste momente prin alte locuri. Nu o poți opri, te-a furat încă de dinainte ca tu să-ți fi dat seama. Nu mai judeci, devii neatent însă rămâi pe deplin într-o stare de relaxare. Aproape că trăiești un vis cu ochii deschiși. Unul fictiv creat de imaginația ta imbatabilă fiindcă cel real se află în jurul tău. Frunzele arcuite, copacii, iarba verde plină de conifere sparte... Observi apoi înaintea ta niște oameni. Te întrebi: ,,Cum de-au apărut? De unde?” O doamnă mai în vârstă și doi tineri. Un băiat și-o fată. Nu-i recunoști pentru o secundă, după care doamna începe să-ți pară familiară. Mai târziu realizezi faptul că o cunoști. E o vecină nouă care nu îi cunoști numele ce s-a mutat de curând în apropierea ta. Încă stai în spatele lor, curios. Privești totul din spate ca un film animat. Nu gândești nimic ci doar vezi. Se aud și șoapte. Vorbesc încet unul celuilalt. Unul dintre tineri se uită în spate pe neașteptate iar privirile voastre vi se încrucișează. Tresari. Îți cobori ochii în pământ. Încetinești din mers. Te îndepărtezi..și tocmai când credeai că te simți în largul tău doamna te strigă pe nume din față, zâmbind. ,,De unde-mi știe numele?!”... ,,Haide! Vino-n coace. Și noi mergem încolo.” Nu ai ce face. Din instinct mai mult mergi acum spre ei. Îi ajungi din urmă și faci cunoștință cu necunoscutul. –Tinerii- . Ajungi să discuți mai mult cu doamna, treburi seci legate de familie, vacanță, traficul inexistent de pe strada ce mergeți. Un gând fulgerător îți trece prin cap: ,,Ei locuiesc cu ea? Îi sunt nepoți? Nu i-am mai văzut trecând...” Fata începe să râdă de un subiect ce l-a deschis bunica sa. Apoi se împiedică o dată, de două ori. Te uiți din întâmplare la ce încălțăminte poartă. Nu știi ce să mai crezi dar te comporți ca atare ca să dai un exemplu bun. Nepotul tace molcum, are privirea doar în față. Ai vrea să le spui că te grăbești pentru că întârzii. Nu reușești. Iar acum încep să-ți displacă clipele în care nimeni nu zice nimic. Te simți aiurea. Îți asculți mai mult gândurile care devin parcă vorbe ce-ți astupă liniștea... Te folosești de ele. Într-un final ajungi la o intersecție și te desparți de grup urându-le o zi cât mai frumoasă. Primești un răspuns ce era așteptat de tine din partea doamnei și un alt simplu ,,salut”...

6. Timpul trece...zboară extraordinar de repede. A trecut cel puțin o săptămână de când nu am mai scris. M-am gândit că voi avea ceva să vă spun în fiecare zi, așa cum am făcut până acum. Dar pot să comasez. Oricând vă pot spune ceea ce vreau, ceea ce gândesc...Așa cum voi face și acum.
Mai sunt exact trei zile până începe școala. Față de anii precedenți, acum pricep altfel lucrurile. Începutul clasei a XI-a îmi pare cunoscut. Parcă l-am trăit deja de zece ori, în schimb acesta e al unsprezecelea. Nu diferă. Știu deja ce am de făcut, ceea ce mă așteaptă și ceea ce voi realiza. Însă colegii de clasă..să vedem. Sper să rămână la fel deoarece lumea e schimbătoare, și nu întotdeauna se schimbă spre bine. Dacă nu am fi fost ,,noi”, numai Universul rămânea statornic, blocat în sine. Numai nouă ne stă în putință să-l modelăm, să-i dăm un nume...dar să avem grijă fiindcă o idee nemăsurată poate da totul peste cap.
Mă gândesc mult la orele de specialitate ce vor veni anul acesta. Cine va fi noul profesor? Am auzit că e bun..se ține de elevi. Dar nu-l cunosc. Oricum, mă îngrijorează mai mult cine va fi cu mine in grupă. La profilul de arhitectură, sunt trei profesori, deci trei grupe. Sper să fie ca anul trecut. Aceeași grupă, aceeași colegi. Ne înțelegeam extraordinar de bine. Lucram chiar și unii pentru alții. Eram uniți și cu siguranță vom fi și acum. Toți elevii din fosta grupă au fost de acord să rămânem la profesorul nou. Interesant e și faptul că atunci când i-am întrebat aceștia mi-au răspuns: ,,Eu zic să mergem la A., dar tu?” Tot la domnul profesor și arhitect A. vroiam și eu. De-ar rămâne așa. Sunt totuși cele mai mari șanse. Veți afla, poate peste câteva capitole dacă ceea ce mi-am propus a fost conform așteptărilor mele. Nu îmi promit și încă nu mă bucur mult pentru ceea ce poate se va întâmpla dar să știți că uneori socoteala de acasă nu se potrivește deloc cu cea de la piață. Și nu vreau ca ulterior să aflu că am făcut-o în zadar.
La școală învăț bine..adică e cam impropriu spus deoarece nu învăț cum trebuie, ci doar cănd trebuie. Îmi dau toată silința la școală în timpul cursurilor iar acasă stau și îmi văd de treburile mele. După cum am spus, deci ,,stau”. Așa înveți mult mai bine, prinzi totul din zbor involuntar și culmea că mai și ții minte. Nu multe lucruri dar dacă ești inteligent știi cum să folosești puținul așa cum se cuvine. De multe ori în pauze înainte de un test, mulți veneau la mine și mă întrebau: ,,Michael, te rog..puțin doar câteva idei să-mi explici, vrei?” Cum să nu? Tot timpul mă dau în avânt să ajut pe cineva care într-adevăr merită. Merită fiindcă știe să-i respecte pe cei din jur, inclusiv pe mine și mai important decât toate, simt ceea ce ,,văd” eu acolo unde alții nici măcar nu au bunul simț să-și ascundă spatele. Faza e că atunci când ,,cei care merită” mă întreabă să-i ajut, eu mă aflu în aceeași situație ca și ei. Nu știm nimic. Dar ei au încredere în mine, știu că ,,știu”. Și din bunăvoință deschid maculatorul. Mă prefac că am înțeles lecția. Le explic ce e mai simplu prima dată - ca să înțeleg și eu - iar apoi restul. Învăț odată cu ei fără ca aceștia să aibă nici măcar cea mai vagă bănuială. Din păcate știu, le creez impresii false, niște mici nimicuri. Dar așa cum și universul a fost creat din nimic, așa și eu din nimic reușesc să înțeleg ceva și să le explic și altora. Nu avem astfel ce pierde..totul este doar un câștig loial adus umanității...

7. E miezul nopții. S-a trezit tata. Doarme deja și el sus la mansardă, de fapt ambii părinți dorm. Nu pot scrie foarte mult pentru că se vede lumină în camera mea și apoi mă trimit să mă culc. A, și v-am zis? Ușă, încă nu am la camera mea. Când au venit să le monteze doar a mea s-a potrivit să nu aibă blănelele bune..iar la mobilă îmi lipsește încă o oglindă. Spuneau ca nu aveau în depozit și a trebuit să facă o comandă nouă. Sâmbătă sper să se rezolve toate..adică da, mâine. Mai e puțin timp. Înainte de culcare, pisica făcea o gălăgie de nedescris cu o pungă semi-cartonată. Am dus-o cu tot cu ea în camera părinților. Tata râdea. Acuma, când vrem și noi să dormim o apucă și pe ea năzdrăveniile. Am vrut să o dau jos, dar jos la parter doarme vărul meu. Mai lucrează câte ceva la casă. Nu am vrut să-l deranjez. Am venit să scriu. Tata o aduse la mine în cameră. Îi spunem Rita..prima dată o chema ,,Richter?”. Da, credeam că e motănel. Era atât de micuță și neagră..nu știa cine suntem. Fugea peste tot. Acum însă, s-a cuibărit in dulapul meu cu haine pe care l-am uitat întredeschis, într-un colț. Se aude cum toarce. E prima dată când doarme în camera mea. Am luat vaza cu flori de pe masă, în orice caz ca să nu mă trezesc cu ea țăndări pe jos dimineața. Se pare că astăzi va fi o noapte liniștită, e aproape lună plină. Lumina ei ajunge până în camera mea fiind reflectată de oglinda șifonierului, trasând o linie ștearsă, obscură peste ciornele zdrențuite ale romanului meu...

8. 11 Septembrie 2001..astăzi se împlinesc zece ani de la atentatele teroriste de la World Trade Center cunoscute și sub numele de ,,turnurile gemene” de mulți dintre noi. O zi tristă, ce a schimbat soarta multor oameni nevinovați. Și pe mine m-a schimbat. Mi-a schimbat drumul în viață. Poate dacă nu erau ele, acum rămâneam tot la gândul că muzica va fi specializarea mea principală. Dar nu. Încă de mic aveam un interes foarte mare legat de aceste clădiri. Am început să construiesc mici machete, modele din..lego,cărți de joc, piese de remi, tot ce-mi cădea la mână. Apoi le dărâmam, mai și filmam uneori, studiam, făceam comparații. Era gălăgie mare când se prăvălea totul la vale. Erau multe piese. Aveam ce strânge la sfârșit. Țin minte că odată la o altă ,,clădire” ce o construisem am numărat fiecare bucată individuală. Au fost în jur de o mie cinci sute. Nu știu cum de am avut așa o răbdare să le pun pe toate la locul lor. Puțin câte puțin, cu mare grijă să nu îmi tremure mâna, puneam piesele una peste alta. A durat mult până clădirea a prins ceva contur. Mi-a luat o duminică întreagă. Dar la final, când terminasem totul mă simțeam de-a dreptul emoționat. Formele clădirii și instabilitatea sa mă incitau. Dacă atingeam din greșeală o piesă, totul se putea nărui într-o secundă. Asta îmi provoca dependență. Tot timpul vroiam să mai adaug câte ceva să-i îmbunătățesc aspectul sau să construiesc câte ceva nou. Cu timpul am început să le și schițez, să le desenez..și cred că așa a început o nouă pasiune pentru mine pe lângă muzică. Arhitectura.
Ca de obicei, în fiecare an mă uitam la televizor la comemorări. Astăzi însă, am fost nevoit să ies afară alături de colegii clasei fiind ultima zi de vacanță. Mi-am reglat ceasul de mână la secundă ca să știu exact momentele când acum zece ani în urmă turnurile au fost lovite de avioane și respectiv când s-au prăbușit. Colegii mai făceau glume și rădeau pe tema asta deși au rămas surprinși că eu chiar făceam un asemenea gest. La un moment dat nici nu le-am mai spus nimic. Țineam totul pentru mine ca să nu fiu ironizat... Spre seară am mers cu ei la acele lacuri care se află aproape de casa mea. Sunt înconjurate de sălcii și stejari masivi, înalți ce se înclină în bătaia vântului tomnatic. Ne-am așezat pe jos, pe frunzele măcinate de vreme și făceam retrospective despre vechiul an școlar. Mai mult am ascultat, nu prea m-am aruncat în discuții și replici sau teme noi dar mi-a plăcut. Grupul apoi s-a mai restrâns, unii au plecat. Din șase rămasem acum doar trei. Am ieșit din pădurice și ne-am îndreptat spre dealul de lângă. Am fugit apoi într-un mod mai nefiresc cu toții țipând spre vârful lui, ros de ploi. Orașul se vedea superb iar soarele apunea forțând cerul să emită culori arse, înroșite printre norii albi...

9. Școala a început de ceva vreme. Am crezut că toate vor fi la locul lor dar m-am înșelat. A trebuit să ne alegem grupele din nou. Vorbisem din timp cu vechea mea grupă să rămânem la același profesor. Când în colo am fost ,,trădat”. Alegerile s-au făcut pe terenul de sport, aiurea. M-am trezit aproape singur cu colegi ce nu îmi încântă dispoziția. M-am speriat apoi aproape că m-am panicat. Îmi treceau toate gândurile prin cap. Simțeam că nu mai am vlagă, că mă prăbușesc pe jos. Nu aș fi fost suportat o asemenea rupere, doream neapărat să rămân tot cu ei. Fiind o persoană flegmatică în mare parte, mă atașez rapid de unele persoane însă acestea sunt puține ca număr. Prea multe nu-mi trebuiesc. Îmi sunt de ajuns cele puține care le am dar păstrez în schimb relații strânse de prietenie cu ele, durabile. Emoțiile le trăiesc cu o intensitate imensă ce nu durează foarte mult timp care în același timp sunt și foarte greu de recunsocut pe fața mea. Din această cauză în acele momente mai nimeni nu și-a dat seama ceea ce trăiesc eu cu adevărat. Apoi am început să mă simt în afara celorlalți. Asta mi-a accentuat starea chiar și mai mult...
Acum am mai aflat și alt lucru. Un prieten foarte bun trece prin momente mai dificile în viață. Se simte singur și ,,rece” după cum spunea el. De fapt tot timpul s-a simțit așa numai că a reușit să ascundă totul, să se prefacă. Însă eu nu consider asta. Poate exagerează puțin și crede niște lucruri ce nu sunt adevărate. Mi-a zis că l-a influențat în sens rău modul cum a crescut. Dar eu zic că mediul în care a trăit până acum i-a fost prielnic. L-a învățat să fie un om bun, modest, îl admir chiar, însă nu l-a învățat din păcate cum să fie fericit în sensul că acesta i-a arătat din păcate o cale nedreaptă prin care el reușește să vadă mai mult partea negativă a lucrurilor. Asta îl cam afectează și îmi pare foarte rău pentru el. Încerc încă și acum să-l ajut, să-i dau speranțe...
Anul acesta a venit o colegă nouă, T. o cheamă. Mă înțeleg foarte bine cu ea, am vorbit mult timp . Colegii încă nu o prea bagă în seamă așa că am hotărât să-i fac o părere bună despre clasă și am încercat să o fac să se simtă bine. Am reușit. Am descoperit ca avem multe în comun, gândim la fel. Arta, modul în care percepe muzica, viața. Simt de pe acum că imi va fi o prietenă și o colegă foarte bună.

10. Ce frumoasă a fost săptămâna aceasta! Viața îmi rezervă în continuare lucruri neașteptate. Le-am primit cu mare drag, toate au fost minunate pentru mine, m-au bine-dispus. Poate sunt cam prea optimist, dar așa văd eu aceste lucruri care până la urmă sunt cât se poate de verosimile. Așa mă comport eu și nu am ce-i face, încât reușesc să îmi creez un viitor vremelnic, doar al meu. Însă unul plăcut, fără griji, plin de speranțe...
Am fost astăzi în parcul central. Stăteam pe o bancă luminată de soarele care tocmai sta să apună printre niște vechi arbori, mai înalți ai acestei zone. În fața mea era o fântână arteziană, aranjată foarte frumos de municipalitate în care zăream plutind ușor câteva fire uscățive de iarbă alături de alte zeci de frunze de culoare galben-maronii ce dansau pe ritmul necontenit al micilor valuri. Totul mă hipnotiza, iar căldura moale a soarelui îmi provoca o ușoară stare de somnolență stranie. Era atât de îmbietător, deveneam parcă una și aceeași cu sunetul plăpând al apei ce-mi șoptea încetișor la ureche. În fundal, mai era prezentă și o mamă ce-și alinta copilul aflat în cărucior, legănându-l și cântându-i niște melodii ce pentru mine îmi sunau cunoscute și îmi stârneau memorii părintești. Prin mine zburau în acele clipe nenumărate emoții care între timp cred că s-au contopit într-una singură. Am să o numesc: ,,Emoția de a Trăi”. Avea oare idee doamna respectivă ceea ce simțeam eu cu adevărat în acel moment?... Îmi venea să vorbesc cu ea, să-i mulțumesc pentru tot ceea ce face copilului ei dar și pentru mine. Simțeam parcă cumva că am o a doua mamă...
În timp ce mă aflam încă în parc, mi-am reamintit puțin ziua de azi. După orele de curs am plecat cu T. și B. în corpul celălalt al școlii unde se face muzica. Le-am cântat la pian. Ca de obicei, lumea rămâne impresionată. Au rămas și ei, mai ales T. Talentul meu răsuna în holul școlii atrăgând spre el foști colegi, profesori... Astăzi chiar am simțit nevoia să cânt cuiva. Am vrut să îmi fac datoria și să ofer prietenilor câteva scurte momente de măiestrie și calm interior. În timp ce timpul își pierdea sensul, un gând despre romanul meu îmi sări în minte. În clasă, majoritatea colegilor cu care mă înțeleg mai bine au aflat ceea ce am început de curând să fac. Să scriu. Mi-au spus ceva de genul: ,,Haide Michael, arată-l te rog și doamnei profesoare de română. Cu siguranță îi va plăcea!” Asta știu și eu. Dar nu pot să îi arăt așa pur și simplu. Un scop măcar. Să îmi corecteze câte ceva în unele locuri sau să-mi dea niște sfaturi. Dar nu vreau, nu doresc să consum timpul altora. Aș prefera să nu îmi corecteze și să las romanul așa cum e, așa cum mi-a dictat propria mea minte. Dacă am să-i arăt, o voi face din plăcere. Să vadă și dumneaei ce mai fac elevii în timpul liber. Și totuși, dacă poate vor trece prin mâinile ei aceste simple rânduri de cuvinte, sincere, am să mai adaug o singură idee.

,,Doamna profesoară,
Clasa vă îndrăgește și vă mulțumește cu stimă pentru înțelegerea ce ne-o acordați. Chiar dacă noi poate uneori nu vă arătăm acest lucru - și ne cerem iertare - vrem să știți că întotdeauna ne-am bucurat de prezența dumneavoastră în clasă. A-ți luat măsurile cele mai bune pentru noi și educația noastră și din acest motiv vă urăm calde felicitări și succes mult în examenele care vor urma și ce le veți susține în străinătate.
Întotdeauna veți fi și veți rămâne doamna profesoară de Limba și Literatura Română a clasei -a XI-a C. arhitectură-!”

Iată că mai sus am găsit și un scop...

Octombrie, 2011.

11. Ah!... Ce săptămână am avut! Grozav. S-au întâmplat multe, față de altele. Nu știu cum să încep, dar trebuie să scriu. Trebuie! Cu cât aștept mai mult nescriind, cu atât uit mai multe și aș vrea ca totul să rămână scris undeva..aici, chiar aici..ca să citiți și voi.
Am fost la un prieten ce stă undeva la marginea orașului. Vremea încă ține cu mine și am reușit să am parte de o zi superbă, una pe care sunt sigur ca nu toți ar știi să o aprecieze așa cum am făcut-o eu. Am dezbătut multe subiecte, am aflat lucruri noi. Mi-au rămas niște amintiri ce le voi prinde cu voioșie în cartea vieții mele. Acestea vor rămâne alături de mine atâta timp cât voi mai trăi eu de acum înainte, printre voi. Și îi mulțumesc, totodată. În fața tuturor. Mai multe nu aș vrea să zic, sunt unele momente în viață în care întâmplările trebuiesc doar precizate...totul să știe doar persoana despre care vorbesc. O introduc în text ca un mic cadou din partea mea și respect față de ea. Și voi vorbi despre mai multe persoane în capitolele următoare. Fiecare se va regăsi la un moment dat aici. Cele care s-au regăsit deja le mulțumesc foarte mult și lor. Aici deja aș putea spune că aceste cuvinte încep să nu mai capete valoare, nu am ce-i face. Însă voi știți și simțiți pe deplin adevărul pe care vi-l dăruiesc. Vă mulțumesc nespus că existați...

Zilele trecute am fost la teatru. Of...! Așa îmi pare de rău că în Suceava astfel de evenimente sunt rarisime. Însă de data aceasta, a fost altceva. Cu mult peste ceea ce m-am așteptat. Atât pe scenă cât și în ,,colectivul” în care m-am aflat. Reiau în două cuvinte, cam ceea ce am făcut în acea dimineață. O jumate de zi școală, o altă jumate... tot ,,școală”. Între aceste ,,două” evenimente am apucat să ajung acasă, să stau zece minute să mănânc și apoi iarăși să plec pe drumuri spre oraș. Seara la șapte abea, am reușit să ajung în fața Casei de Cultură de la cineva unde iarăși țin să precizez momentele plăcute ce mi le-a oferit. Un peisaj..mai bine spus un apus de soare văzut de la înălțime, ce se vedea roșiatic reflectat în culorile cerului spălat de aripile păsărilor...
Am intrat în sala de teatru. Lume multă însă nu prea mare aglomerație. Am vrut să mă așez lângă colegii de clasă, însă fiind deja intrat în rând, m-am abținut. Dar până la urmă tot nu am suportat. M-am ridicat în picioare, scuze peste scuze, scaun după scaun, am înaintat, după care am urcat spre rândurile de mai sus unde îmi văzusem clasa. O tot caut.. ,,pe unde e?”... Se sting brusc luminile, teatrul începea, iar eu rămân în picioare. ,,Of! Asta îmi mai trebuia! Pe unde mă mai strecor acuma?! Mai bine spus: ,,Pe unde mă aflu?! Cert e faptul că voi scrie asta..trebuie..ha..deja mă și văd.” Și da, iată că scriu, iubiți cititori...
Nu am mai făcut nici-un pas. M-am ,,calmat”, am luat loc pe cel mai apropiat scaun. Și...surpriză! Mda, oameni cunoscuți chiar în fața mea. Numai nu colegii...ce să mai zic. Nefiind pe același rând cu ei, trebuia acum să urmăresc două piese de teatru, la propriu. Am avut parte de un ,,scurt” moment de a studia și a analiza interacțiunile dintre niște simpli oameni. Interesant...pentru mine, însă vocile actorilor îmi acaparau privirea, încet-încet mi-am îndreptat centrul de atenție spre piesă. Interesantul se transforma acum în emoție. La un moment dat am stabilit o legătură vizuală cu actrița principală. O secundă..două a durat maxim totul, îndeajuns încât să mă transpună și pe mine în universul teatral al ei și al celorlalți actori botoșeneni. Aveam impresia la un moment dat că eu sunt scena iar ei sunt spectatorii mei... Piesa a fost pentru mine un adevărat succes; a meritat tot efortul ce l-am depus în ziua respectivă, pentru a vedea această minunată formă de artă. După cum bine știți: ,,Ars longa, vita brevis” (arta este lungă, viața este scurtă)... Și dacă tot vine vorba de artă, o poezie foarte frumoasă ce am primit-o de la cineva într-o seară liniștită și care mi-a luminat gândurile –încă o face- , scrisă de Raul Giurgiu:

,, De tine, speranță
De tine, speranță mă leg pentru veacuri,
Untdelemn ce mă ține să nu mă mai sting,
Pe o frunză de-ai fi ca o lacrimă sfântă,
De tine, speranță aș vrea să mă-ating.

Cărare ce ești peste chin și durere,
Deodată mi-e dor să fiu călător,
De tine, speranță mă țin cu putere,
Ești leacul ce nu mă mai lasă să mor.

În cer ai obârșia, deasupra de nori,
De tine, speranță, se bucură viața.
Nu caut avere, nu caut comori,
Lumina mi-atinge și mângâie fața ...

De tine, speranță, aștept plinătate,
Ca roua pe frunze și flori te coboară,
În sufletul meu să fii o cetate :
Cetate ce nu îl mai lasă să moară.”

Doamne! Un simplu gest urmat de un miracol…

12. Cam gata cu zilele călduroase și plăcute ale toamnei. Iarna se instalează treptat, făcând niște salturi atât de mari în timp, încât parcă ar dori să ne ,,îmbrățișeze” pe toți dintr-o singură răsuflare. Am impresia că timpul se scurge sacadat, ca apa ce se buimăcește a se scurge la vale printre niște stânci uriașe, lovindu-se, risipindu-se, rătăcindu-se...
În timp ce mă aflam în centrul orașului, ieri, într-o stație de autobuz, a trecut pe deasupra orașului un nor îmbâcsit ce a adus o ploaie neliniștită. Cam impropriu spus ,,ploaie” deoarece.. cădeau mai mult bucăți minuscule de gheață. Multe! Parcă cineva se hotărâse ,,să radă” printr-o sită, bucăți de zahăr dens, rece, înțepător ce avea să cadă asupra locuitorilor... Hah..și astăzi, cât timp am fost prin oraș cu un prieten, am prins și lapoviță. Noroc că mă aflam în incinta unei clădiri, și am văzut totul de dinăuntru. A fost un moment frumos... A durat circa treizeci de minute..însă suficient pentru mine ca să mă minunez de schimbările intermitente ale vremii. Mda...
Prin grupul meu restrâns de prieteni, încep să circule niște planuri mari, mai îndrăznețe. Există cu adevărat unul care aș dori să se pună la punct cât mai repede și aș vrea să-l analizez în continuare, din toate punctele de vedere, mai ales riscul acestuia deși nu cred că există, pentru mine un risc real...tot ce aparține acestuia îmi e clar în fața ochilor. Trebuie bine gândit și răbdare în primul rând. Nu aș dori momentan să aflați despre ce este vorba..însă cu siguranță va merita. Ar fi o altă experiență agreabilă a vieții mele. Am să vă dau mai multe detalii odată ce acesta va prinde un contur...
E aproape doisprezece noaptea. Aud cum se agață în geam tinerii fulgi de zăpadă care se topesc imediat ce ating o oarecare suprafață. Pământul încă e cald, natura îl cam răcește... Am reușit azi să mă înregistrez cântând la pian, dar și vocal totodată. Am postat undeva pe net filmulețul pentru a-l arăta unor colegi. Nu-s cine știe ce mare cântăreț de muzică, însă sunt capabil să fac totul corect având ambiție. O fată pe nume Ana, ce locuiește în Piatra Neamț, din câte am înțeles, mi-a ,,recomandat” indirect o melodie. Și mi-a plăcut atât de mult încât mi-am zis: ,,Gata! Nu se mai poate așa ceva. Mă pricep la atâtea lucruri și la asta nu?! Trebuie să o învăț..să încerc măcar.” Și încercarea aceea a mers departe... Acum, piesa există integral în mine. Cred că am reușit.. Trebuie să-i fac și ei o mică surpriză, fiindcă..nu mă cunoaște mai deloc. Mulțumită ei mi-am descoperit noi capacități și o mai multă siguranță de sine. Cine oare mai primește în zilele noastre asemenea ,,surprinderi” din partea unui străin? De multe ori unii oferă, iar alții, de ce nu vor să primească? Unde e încrederea dintre noi? Dar prietenii? Cei ce nu-ți acceptă mica parte din bucuria ta pe care le-o oferi, nu ți se pot numi prieteni. Tu, în acel moment ești cel mai bun prieten al lor, însă ei sunt cei mai buni prieteni ai ,,bucuriei” lor... Nu putem schimba lumea aceasta, însă fiți vă rog eu buni și sinceri cu toată lumea, fiindcă astfel veți fi poate cel mai bun prieten al Umanității. Umanitatea nu poate exista fără dumneavoastră... Zilele trecute, un prieten bun mi-a spus: ,,Michael, ești prea bun pentru a trăi în lumea aceasta”. Poate că da, poate că nu. Dar odată ce veți accepta ceea ce mie îmi face plăcere să vă ofer, îmi veți fi prieten. Lumea e cam rea, nu prea mă încântă ideea. Dar fiind bun cu ea, îi sunt prieten. Ea nu-mi e. Eu o pot înțelege de ce e în această situație, însă ea nu mă înțelege. Și mai știu un lucru. Eu am încredere în mine și în prietenii mei, iar ei..îi lipsește încrederea în orice! Cine are de câștigat? Tot timpul în viață câștigul e mai important decât o pierdere... Acum, cred și sper să înțelegeți mai bine cine sunteți...

13. Trec printr-o perioadă de timp foarte interesantă. Adică, mă simt puțin schimbat deoarece au apărut niște lucruri prin cercul meu social. Și ca atare, firea mea tinde să se adapteze cât mai repede. După ce mă adaptez, îmi rămân multe întrebări fără răspuns. Am nevoie de ceva timp pentru ele. Și din această cauză, simt o altă scurgere a timpului..sunt atent la oricine mișcă prin clasă, pe stradă și nu numai. Orice vorbă, gest ieșit din comun sau întâmplare încerc să le pun cap la cap..deși se află cam din ,,câmpuri de obiecte” aproape total diferite. Sunt și foarte alert, mă consum mult pe nimicuri. Dar toate acestea până la urmă îmi fac plăcere. Mă simt ca un mic detectiv care în curând va afla ceva. Până la urmă, aproape în fiecare ,,colțișor” aflu câte ceva. Și toate aceste lucruri, îmi vor schimba anumite percepții despre oamenii care îi cunosc sau despre societate în genere. Ca și cum aș face o ,,actualizare computerizată” a unor informații. De când am început clasa a XI-a, poate am tot aflat încontinuu lucruri noi despre oameni. Iar acum trebuie să le leg între ele pentru a fi din nou în pas cu realitatea, cu prezentul. Simt că sunt deja prea multe lucruri în ,,dezordine” în mintea mea. Trebuie să le aranjez pe toate la locul lor. Imaginați-vă că toate ce le-am aflat până acum sunt numerele completate din ,,oficiu” în rebusurile de Sudoku. Sunt suficiente pentru a putea termina unul. Multe căsuțe rămân acum goale..îs informații ce trebuiesc corelate între ele pentru a da un răspuns, adică o mică nouă ,,realitate”. Nu-mi permit deloc să greșesc o cifră, de aceea sunt acum foarte receptiv, cu ochii în patru la toate lucrurile din jur. Dacă aș greși...ar fi un dezastru. În cazul Sudokul-ui, un număr greșit ar însemna un dezechilibru total. Ar trebui să iau din nou de la capăt fiecare număr în parte, să-l verific, să-l analizez până când în cele din urmă îl voi găsi și îl voi corecta. Însă din păcate în viață, nu prea o poți lua de la capăt ca să îndrepți lucrurile ce le-ai făcut. Ce s-a întâmplat rămâne așa, neschimbat. Poți ,,corecta” doar viitorul, nu și trecutul... Fiecare din cele nouă pătrate, mici chenare, ar însemna o mică parte din viață. Familia ar ocupa unul din ele, școala inclusiv cu toți prietenii ar ocupa șase căsuțe, deoarece aceștia reprezintă nouăzeci și cinci la sută din totalul meu de legături ce le am cu exteriorul iar două căsuțe, mi-ar rămâne mie. Suficiente cât pentru a întreține celelalte șapte la un loc. Cam acesta ar fi echilibrul ce trebuie să-l mențin tot timpul. Ce rezultă din aceste împărțiri ale vieții mele? Păi, să o luăm așa: atunci când într-o căsuță am de pus un număr, trebuie să mă uit în primul rând la cele din jurul ei. După ce o ,,așez” în locul respectiv, voi realiza faptul că ea, la rândul ei, va elucida un ,,mister” al altui număr, și tot așa până când se va ajunge la un punct unde nu va mai trebui să caut în jur, deoarece informațiile abundă în interiorul aceleași celule și pot să-mi dau seama de aceasta doar din vecinătățile apropiate ale ei. Trebuie doar să număr, și totul se va rezolva. Asta înseamnă și faptul că la un moment dat, dacă totul va fi înțeles corect, voi putea anticipa mișcările celorlalți. Nu am cum să greșesc deoarece dacă fac acest lucru, atunci multe lucruri nu s-ar lega între ele, iar eu aș fi trist. Mai bine spus, e ca și cum în loc să gândesc logic cifra corespunzătoare, aș pune-o la nimereală. Asta ar duce la confuzie, momente nefericite... Și fiindcă viața îmbătrânește în fiecare clipă, acestui Sudoku i se vor mai atribui rânduri, coloane respectiv –analogic- momente de cumpănă în viață și stări sau probleme, ce parcă nu au nici o soluție reală. Soluția există, însă pentru a ajunge la ea, ai de străbătut ,,munți și meleaguri” de numere...Cine are voință, va reuși!...
Cât trăim, tot timpul învățăm câte ceva. În cazul de față, învățăm și cum ,,să zburăm” peste acești munți și meleaguri de numere. Eu am învățat ,,să zbor” fiind tot timpul atent la nimicuri, deoarece ele sunt cele mai importante. Pe acolo se infiltrează de multe ori adevărul... Hm...și îmi place să fac experimente, legate de orice subiect. Oricât de scurte ar fi ele, îmi fac placere. Dar, chiar dacă le fac sau nu, e cam același lucru. Însă același lucru poate fi văzut diferit de noi, dacă ne promulgăm o anumită atitudine. Viața însăși poate fi considerată un experiment, deci, prin urmare și fiecare om e un ,,experiment” al Universului. Deși suntem, uneori poate nu vedem. Ei bine, eu, încerc să văd cât mai multe, pentru a ști prin proprii ochi și propria minte unde mă aflu, ceea ce sunt... Și chiar dacă nu voi afla ceva, măcar știu că în urmă mi-au rămas multe idei, noțiuni sau evenimente ce le-am examinat. Nu ar avea rost să le reiau și de aceea le voi exclude de pe lista cu ceea ce am de făcut. Îmi vor rămâne mai puține de făcut. Voi percepe Universul ca fiind mai mic, deci prin urmare, nu mă voi simți rătăcit în lume, ci mă voi simți ,,mai înalt”. Voi fi întotdeauna cu un pas mai înainte spre a putea atinge infinitul ,,mărginit” al acestuia. Poate asta facem toți toată viața..și nu ne dăm seama. Căutăm ceva în afară, când de fapt acel ceva se află undeva în Noi. Și cum a ajuns acel ,,ceva” în noi? Simplu..de la alții.. Iubirea, prietenia, bucuria, atenția, grija, încrederea, înțelepciunea... Toți le avem, oamenii, neoamenii, cine nu și le vede, să-și deschidă atunci larg mintea și orizonturile și să primească de la acei alții. Și interesant e faptul că aceștia vor observa în scurt timp că nu mai au cum să primească aceste lucruri de la alții deoarece ei sunt construiți în totalitate din ele. Doar prin simplul fapt că gestul sare din voința altuia pentru a face un bine, îi va arată în cele din urmă adevărata natură a sa...

14. ,,-Dragi prieteni, acesta este un mic capitol..mai special așa de felul lui, pentru că îl scriu în original pe ...telefon, drept mesaj. Probabil vă gândiți ,,Ha!..ce-o mai fi acum?” Bineînțeles, nu voi putea scrie foarte mult. Până la urmă aici contează mai mult pentru mine gestul, nu rezultatul. Încerc ceva nou..îmi creez o amintire nouă plăcută, ce-o voi îndrăgi foarte mult timp de acum înainte. Toamna și-a făcut loc prin gândurile mele..văd acum doar șiruri lungi îngălbenite de frunze palide. Răcoarea zilei reușește să-mi răsfețe nasul cu mici tremurături..desenate-n rosu. E atât de plăcut..of... Acum simt cel mai bine faptul că trăiesc cu adevărat, și că lumea are mare nevoie, pentru sufletul ei, de o persoană ca mine. Simt cum aerul curat mi se strecoară limpede prin propriile mele amintiri existente, născute de demult.. Multe parcă nici nu ar avea vreun început..vor avea oare ele vreodată vreun sfârșit?.. Gândiți-vă voi..pentru mine. În final, cui ar trebui expediat mesajul? Deci, nu l-am scris degeaba..cineva tot trebuie să fie. Am să-l trimit..ah...greu găsesc o persoană anume..am să-l trimit tuturor..deci îl va primi oricine, inclusiv poate și acea persoană. S-ar putea să fiți chiar dumneavoastră. Niciodată nu veți ști și nu vă voi spune. Fiți pregătiți dragi prieteni, momentul se apropie... Iar acum..da, e al vostru. Vă aparține... Însă acum, cine oare l-a primit cu adevărat? Puțini..sunt aceea..puțini...dar pentru mine, dumneavoastră reprezentați totalul. Mulțumesc pentru încrederea reciprocă, ce mi-o acordați...-''
Pss...după ce am terminat mesajul..ce l-am scris în pat noaptea..pe la doisprezece...m-am simțit..uff..chiar obosit, mă dureau ochii. Dar a meritat..fiindcă acum..am ce înșira pe foaie și cineva are ce citi. Iar acum..weekend! Să vedem ce va mai fi mâine..poimâine..Închei pe aici capitolul..deși e cam scurt..nu îi place ochiului când vede doar o pagină și ceva scrisă...dar sincer, nu contează asta. Puțin câte puțin..devine ceva mai întins.. A!.era să uit. Mi-am propus să îmi introduc undeva pe aici copacul meu favorit ce îl văd zi de zi, favorit mai ales toamna..ca acum deoarece e tot timpul primul și ultimul care rămâne galben printre ceilalți. Tot galben..aproape veșnic...deși vara îl pătează uneori cu nuanțe de verde. Acum copacul începe să prindă brumă, îi mai cade o frunză, două..îmbătrânește mai mult și mai mult, odată cu fiecare frunză ce-i cade..însă la primăvară va reînvia, adunând înțelepciunea din toate frunzele sale pierdute și gândurile unui om..gândurile unui om ce îl iubește...

15. Pff...sunt așa de multe lucruri de făcut...nu mai pot...însă rezist pentru că atunci când văd cât de multe am de terminat, las totul..în voia inconștientului meu. Am mare noroc de el. Așa reușesc să mă simt bine. Liber mai ales. Iar când voi începe să mă plictisesc, poate voi mai lua câte ceva și voi lucra..pentru școală în principiu. Acum teze..teste..eseuri. Multe pe cap. De care oare aștept să scap prima dată? Toate...ar fi fain, da. He, he!. Ca să uit de astea, mă retrag acum doar în partea mea al caracterului familist, asta mă face foarte fericit și îmi dă o mai mare încredere în forțele proprii, știind că pot avea grijă de persoanele din jurul meu sau să-i încânt, să-i bine-dispun, să le fac pe plac toate dorințele chiar dacă acestea nu au fost precizate de ei în mod direct. Le completez eu undeva..pentru ei. Să-i fac fericiți. Nu știu dacă ați reușit să observați vreodată cu mare atenție scurta expresie de pe fața unei persoane care tocmai a primit ceva de la dumneavoastră.. Îmi place mult..acest mic sacrificiu. Nu e chiar acest gen de lucru, însă ,,să rupi” ceva de la tine și apoi să dăruiești altei persoane...precum un gest, un lucru, o simplă și întotdeauna unică vorbă prietenească, chiar și o parte din propria ta încredere, face mult lucru. Primești multe lucruri în schimb...cam aceleași tot timpul, însă acum, că le primești înapoi, capătă toate o altă conotație mai puternică, mai afectivă. Asta te face să realizezi..ca nu ești singur în lume...că există undeva o oglindă în care te poți vedea și analiza tot timpul. Când îi analizezi pe alții..te analizezi de fapt pe tine însuți, și dacă dorești să-i schimbi pe alții, să-i modelezi după bunul tău plac, trebuie mai întâi să te schimbi tu pentru a ,,se transforma” și ei la rândul lor... Iată că acum de la scris..m-am apucat de învățat la matematică..eeh...M-a întrebat cineva niște lucruri ca să-l lămuresc...și am ajuns să cad eu mai adânc în necunoscut. I-am explicat până la urmă..însă mi-am ridicat multe alte semne de întrebare. Astăzi la școală, vreo trei ore am repetat majoritatea colegilor clasei pentru teză, ceva nemaivăzut de mine până acum. Cineva la tablă scria, cineva prin băncile improvizate din atelierul de pictură nota, altcineva mai privea..mai corecta..și toți atenți, preocupați. Profesorul de desen a rămas și el prin clasă câteva momente..se mira, dar totuși a avut bună-voința de a ne lăsa în pace. Și acum, datorită acestor lucruri...mi-am mai fixat câteva noțiuni în minte referitoare la acest subiect. Am avut toți energie astăzi..datorită bomboanelor ce le-am primit de la ,,Mihaili și Gavriili”.ha, ha!.. Inclusiv de la mine.. A fost frumos.. Realizez faptul că am uitat să rețin o hârtiuță de la caramele pentru mine, ca să-mi prind în ,,colțul cu amintiri” al camerei mele... Sunt multe lucruri acolo..câteva poze de când eram eu mic, primul meu recital de pian, poze cu mama, sau tata când mai călătorea prin lume. Apoi ciornele romanului meu, adică, mai mult o parte din ele...începutul mai ales; abțibilduri, niște etichete cu texte gen ,,Happy today! Hurray! 7. X. 2011”, asta am scris-o când mi-am creat tabloul cu pioneze al ,,trecutului prezent”; sau: ,,CV engleză 14. X. 2011” după care ulterior am mai adăugat și cuvintele ,,nu-l mai fac : ))”..și nu l-am mai făcut. Nici profesoara nu ni l-a mai cerut, deci..am intuit bine cumva. Am câștigat ceva timp în plus cu asta..mhm. Și apoi alte lucrușoare cum ar fi bonuri fiscale ce le-am primit când am cumpărat unele lucruri sau am cheltuit bani pe la mall cu prietenii; plus mini-reclame din alea care le primești la intrarea în anumite magazine, sau pe stradă, părți din ambalaje de ciocolată care cuprind doar denumirea mărcii, bilete de autobuz, maxi-taxi, de metrou, astea de când am fost ultima oară în București, bucăți de șervețele, considerate cred că niște ,,nimicuri” pentru orice om normal, însă drept să vă zic, pentru mine sunt niște lucruri care ,,trăiesc” tot timpul...și ,,respiră” pe lângă mine. Mi le doresc aproape..când mă trezesc dimineață tot timpul mă încântă... Ah..! și era să uit. Mai e în margine un medalion vechi..ce era al bunicului. Nu știu de ce l-am pus..dar arată bine și simt o istorie lungă, profundă, în spatele său. Poate o fac din respect și compasiune, față de bunicul meu care nu am apucat să-l cunosc îndeajuns...mă rog...
Zilele trecute am fost foarte interesat ,, a îmi publica” romanul într-un singur exemplar, doar al meu. Am profitat de zilele frumoase de toamnă și am fost prin oraș să-mi procur niște materiale. Un mic caiet mecanic, format A5, un perforator și un capsator. Am ajuns grăbit acasă, eram nerăbdător să-mi confecționez opera într-un unicat. A ieșit frumos. Cu ocazia asta am putut să-l dau și bunicii să-l citească. A ajuns și în mâinile mamei. Am primit păreri bune ce m-au încurajat să-mi continui munca de a scrie. Dar cel mai presus motiv, dintre toate, este faptul că simt cum lumea trăiește prin mine și invers. Uita-ți, vă rog cât de interesantă și strânsă în mod subiectiv, poate deveni conversația dintre două persoane aflate la distanță, ce se cunosc.. doar din auzite, prin intermediul unei anumite persoane:
,,Bună, sunt sora […] și mi-a transmis să îți spun că ar dori un telefon din partea ta. O zi frumoasă în continuare!”
,,Mulțumesc mult! Și ție, aceeași zi frumoasă! Mai mult chiar din partea mea. Zâmbesc.”
,,Mă simt onorată că urările vin din partea ta! Mulțumesc și eu! De asemenea, zâmbesc...”
,,Eu primul..Deoarece ai fost prima care mi-a făcut ziua fericită. Am să mă revanșez.”
,,Dacă am reușit să rup o fărâmă de zâmbet mă bucur foarte mult. Atunci am câștigat ziua de astăzi! Și îți doresc să fii fericit în continuare căci doar zâmbind poți înfrunta multe obstacole...”
,,Poți înfrunta multe obstacole...dar cel mai important lucru este că acel Zâmbet al meu se va transmite și unei alte persoane. Mulțumesc V.”
,,Michael, sunt întru totul de acord cu tine! Dacă zâmbetul tău va fi primit cu aceeași căldură cu care îl oferi cu siguranță te vei simți într-adevăr fericit! Și îmi doresc să fii înțeles la înălțimea sentimentelor frumoase pe care le ai! Îmi cer scuze că te-am reținut, cred că ești la ore! Nu vreau să-ți distrag atenția! Mi-a făcut plăcere că am discutat! Ai grijă de tine și de zâmbetul tău.”
,,Și tu să ai grijă de tine și de […] fiindcă în lumea asta efemeră puțini sunt ca voi, a avut enorm de multe lucruri de învățat de la tine! Iți mulțumesc pentru că exiști. Succes în viață și în toate cele ce le vei face pentru noi, Umanitatea!”
,,Totuși mai îndrăznesc să te mai deranjez cu un mesaj. Nu mă pot abține să nu spun că am zâmbit și m-am simțit și eu la rândul meu fericită văzând citatul meu preferat: ,,Îți mulțumesc că exiști!”. Chiar este ceva frumos... o dimineață de octombrie zidită pe zâmbete!..”
Odată cu această minunată discuție, ce s-a produs oarecum spontan, romanul meu a atins pragul de 10.000 de cuvinte, scrise. Cam puțintel..ha.. Dar totuși e ceva.. Sunt mulțumit de rezultate. Vreau totuși să și menționez cel mai important cuvânt ce se află în apropierea acestui ireproșabil prag: ,,Umanitatea”...

16. Prieteni...ați avut vreodată acel sentiment în care parcă ați fi un ,,nimic”? Sau gândeați acele lucruri ,,reci” în care parcă lumea nu ar mai avea nevoie de ajutorul, de părerile sau chiar existența voastră? Ei bine, fiecare dintre noi poate a trecut prin astfel de momente sau poate din păcate, va trece în viitor prin situații asemănătoare. Eu unul, din fericire, nu am avut parte de asemenea lucruri. Însă vreau să precizez faptul că știu cert faptul că am avut destule situații și circumstanțe ce îmi puteau impune astfel de inconveniențe. Dar iată că nu le-am permis să mă domine. Am reușit eu cumva să salt peste acestea. Întotdeauna am urmat modurile firești în a mă comporta, ce-mi erau la îndemână. Niciodată nu am stat să analizez ce trebuie să fac anume. Am luat deciziile rapid și prompt, așa după cum am simțit eu și totul a fost văd că bine.
Acum gândiți-vă vă rog: există cumva în viața voastră măcar o persoană pentru care ați fi dispusă să vă dați viața în cazul în care aceasta s-ar afla în pericol? Ar fi mai bine dacă ar exista chiar mai multe... Dacă da, atunci înseamnă că vă iubiți aproapele aproape așa cum mi-l iubesc eu. Să renunți la ceea ce ești și să-ți dai tu totul pentru ca să-ți salvezi un aproape, înseamnă că îl iubiți mult mai mult decât realizați dumneavoastră. Și partea cea mai frumoasă.. e cred că atunci când ți-ai riscat întreaga ta viață pentru ca să o salvezi pe a altcuiva și mai rămâi și tu nevătămat..viu. Știți.. până la urmă contează cel mai mult să crezi faptul că ești capabil de un asemenea gest. Să crezi!.. Atât... Nimeni nu te va judeca atunci când vei avea ocazia să alegi unul dintre aceste două lucruri iar oricare alegere ai face-o, aceea va fi cea bună. Important este că vei avea de unde alege. Însă dacă nu ai crede că ești capabil de așa ceva, în momentul în care te vei confrunta cu o asemenea împrejurare, nu vei avea de unde alege. Timpul te va prinde din urmă și va fi prea târziu să realizezi faptul că tocmai ai ratat orice șansă de a ajuta un om. Nu prea cred că veți putea rămâne cu mintea împăcată având în spate gândul că posibilitățile pentru a face un asemenea gest nobil au existat însă voi nu le-ați acordat atenție și le-ați ignorat. Ar fi mare, mare păcat...
Să ai iubire în suflet.. e cel mai mare lucru pe care îl veți putea avea vreodată! Poți să nu ai nimic altceva de la viață, însă atâta timp cât este prezent acest lucru, veți avea foarte multe de primit. Mai gândiți-vă și la faptul că acei oameni care nu au ceea ce avem și noi, adică iubirea față de ceva -și de obicei când e ceva, atunci e și Totul- practic nu prea au cum exista pe acest pământ fiindcă nu au ce dărui și nu au ce primi. Toți dispunem de acest sentiment însă nu toți vrem să-l acceptăm și să-l folosim. Trist, dar iată că așa suntem noi, așa stă lumea. Dar bine măcar că nouă ne stă în ființă acest lucru, ca prin el noi să iubim, să existăm, să dăruim și să primim... Acum, crezând aceste lucruri, observ faptul că nu prea sunt legat de materialitate. Și din această cauză, simt cum ceea ce ,,dau” din mine altora ajunge acolo unde trebuie iar pe urmă simt cum și primesc înapoi. Și încă ceva interesant ce am observat, din experiența mea: dacă oferi iubire unui om, nu trebuie ca tot timpul să te aștepți ca ea să revină înapoi de la aceeași persoană. Am observat că de multe ori ea ,,izvorăște” de undeva din interiorul tău, chiar în momentul în care tocmai faci un lucru bun. Apare parcă ,,ca din neant”...ca un mister ce depășește cu siguranță anumite praguri de percepție a omenirii. Puțini oameni și le pot înțelege pentru că deseori caută explicații și analizează totul. Aici trebuie totul doar simțit. Iar apoi, tot ea ne va surprinde în cele din urmă deoarece de multe ori va veni prin alte căi, de la alte persoane, care doresc ca prima dată să ofere și mai apoi să primească. Și chiar dacă nu vor primi ceva înapoi, ele vor fi fericite pentru că acel sentiment ce predomină din abundență în sufletul lor, li se va revărsa cu puternicie peste viața lor, și tot ceea ce înseamnă ea, alinându-i.
A spune cuiva ,,te iubesc” în ambele sensuri, cel de bază și cel de nivel înalt înseamnă de fapt cam același lucru deoarece dacă prelungim razele de consecință ale acestora, vom remarca faptul că ele se vor întâlni în același punct. A spune cuiva ,,te iubesc” înseamnă de fapt ,,tu nu vei muri niciodată deoarece tu faci parte din lumea în care trăiesc și eu, și ceilalți, iar tot ceea ce avem noi comun în lumea asta este doar Iubirea...Înțelegerea...și Universul în care trăim...” Dacă veți iubi lumea, atunci veți reuși să o modelați după cum doriți, din propria inițiativă, iar dacă veți critica mai puțin, atunci veți reuși să o iubiți mai mult.
A iubi înseamnă și a ierta. Poți spune ,,te iubesc” în ,,n” feluri, poți arăta asta în ,,n” la a doua feluri. Însă adevăratul test al iubirii și al prieteniei este atunci când dai dovadă că ești capabil să ierți. Iertând, oferi posibilitatea ca iubirea unei persoane să se reîntoarcă la tine oricând, cu sute..mii...ba chiar cu o infinitate de valori și virtuți prețioase, eterne pe care nimeni nu ți le poate sfărâma, nici măcar tu...
Recent am cunoscut o persoană ce am observat că are o mentalitate foarte asemănătoare cu cea pe care mi-am format-o eu, în ceea ce privește viziunea ,,per ansamblu” asupra vieții. Ceea ce ne diferențiază este faptul că am avut trecuturi total diferite în sensul că eu am avut aproape de toate ,,la îndemână”, am avut parte de iubire, familie și prieteni iar ea nimic din toate acestea. Nimic... Deși nu a avut de unde primi iubire, ajutor, și înțelegere, ea totuși a reușit să-l ofere...și cu timpul a reușit astfel să-și clădească un viitor bazat pe acest sentiment și a reușit să-și obțină tot ceea ce nu avea, plecând de la zero...de la nimic... A avut o voință extraordinară și o încredere deosebită în propriile sale sentimente și astfel a reușit să ajungă o persoană căreia nu îi lipsește absolut nimic. Am rămas sincer uimit și chiar frapat în momentul în care am început să discut cu ea. Am realizat într-adevăr faptul că ,,există”..și nu e doar o iluzie. Cu absolut tot respectul...o apreciez pentru ceea ce a devenit... Până atunci nu crezusem că voi avea ocazia să întâlnesc astfel de persoane. Toate pe care le-am cunoscut până atunci și am considerat că i se aseamănă cât de cât, mi se păreau normale pentru categoria lor..adică priveau viața indiferent, fără să aibă măcar un țel și să depună ceva efort pentru a realiza un anumit lucru care ar putea să-l schimbe, pentru a deveni cât de cât ,,om”. Majoritatea erau niște persoane ,,slabe de înger”, care se descurajau ușor, lipsite de voință, fricoase, care în cele din urmă cedau pur și simplu. Și de ce? Fiindcă nu vroiau să-și accepte propria natură și mai ales faptul că sunt capabile de a primi și a oferi iubire. Astfel fundamentul ce o clădește ca ființă umană practic se sfărâmă iar treptat aceasta se rupe de cei din jur, de sine însăși, apoi se dezumanizează... Subliniez un fapt: în viață nu contează atât de mult concluzia, adică ceea ce a rezultat în final în urma unui cumul de evenimente, și anume faptul că, să spunem, ați ajuns fericit, ci contează enorm de mult modul și calea prin care ajungi să fi astfel. Cum v-ați simți dacă într-o zi veți ajunge să credeți că sunteți fericit cu adevărat iar apoi observați faptul că ați lăsat în urmă prieteni întristați, neînțelegere, întrebări fără răspuns sau chiar..durere? Vă veți mai simți așa? Nu cred... deoarece tot ceea ce ați făcut crezând că vă va aduce fericirea a fost făcut doar pentru voi, în cele mai multe cazuri... Niciodată, sigur, nu v-ați gândit și la cei din jur. Și dacă v-ați gândit, s-a întâmplat cred.. foarte rar. Ați trecut prin viață ca printr-un lan ,,secerând” totul în cale, în care fiecare spic de grâu reprezenta o persoană dragă ce nu ați apreciat-o atunci când a trebuit, și ce nu ați știut că ține la dumneavoastră sau chiar că vă iubește. Iar când veți ajunge la capătul recoltei, veți remarca neantul din fața dumneavoastră și ,,fericirea” ce ați acaparat-o făcând aceste lucruri. Veți dori apoi să o împărtășiți cu cineva..vă veți uita în față..nu veți zări nimic..iar apoi hotărâți să vă întoarceți ochii în spate... și ce credeți că veți vedea? Veți vedea că toți au capurile ,,plecate”, lipite în pământul umezit de lacrimi... Și.. totuși să țineți minte că o rază de lumină, difuză..ce-i drept, mai strălucește pe undeva, în cineva, într-o ființă cu sufletul împăcat, ce a reușit să supraviețuiască ,,secerișului” vostru, datorită dragostei profunde ce o deține în inima sa. Aceasta, în sfârșit, va avea puterea ca printr-o ultimă răsuflare să-și înalțe fața către chipul vostru și să vă mai adreseze încă două.. risipite cuvinte: ,,Te-am iertat!...” după care va muri..și odată cu aceasta și singura raza de lumină ce încălzea lanul de grâu și îi dădea viață... Totul devine acum negru...iar neantul vă îmbrățișează...
Faceți vă rog frumos în așa fel încât să nu ajungeți în fața acestui scenariu, în fața acestui neant de lângă lan, unde se află doar un cimitir... Locul nostru este pe pământ, acolo unde suntem înconjurați de ,,spicuri de grâu” ce ne acoperă..ne protejează... Vorbind de toate acestea mi-am amintit de o poezie a tatălui meu, ce a scris-o când încă era tânăr, cam de vârsta mea. Manuscrisul lui se află acum în mâna mea, și aș dori să vi-l citesc și vouă:

,,La cimitir...

Frunzele toamnei cad încet,
Purtate de vânt culeg sonet.
Se prind și se desprind pe rând
Și cu noi ele într-un gând...

Pășim mormintele sfinte
Ne oprim, șoptim cuvinte,
Cerul e pictat de vânt,
În cimitir numai pământ...

Blând și rece se așterne
Seara crucilor eterne.
Lumânarea ce se stinge,
Inima ne o atinge...

Ea s-a stins și noi o plângem,
Mână-n mână noi ne strângem,
Cad frunzele toamnei, lacrimi cad,
Norii fug goniți în vad...

Și am lăsat cimitirul,
Vom merge-n viață, cu noi mirul,
Frunza timpului e-n toamnă
La cimitir o cruce.. goală...

Cu stimă D-lui Nimigean..
Mircea Rahmistriuc.”

Decembrie, 2011.

17. Înaintea Crăciunului, m-am decis să fac o scurtă călătorie undeva. O verișoară de-a mea se gândise să plece în Iași la o soră de-a ei, studentă în anul întâi la medicină, cu scopul de a-i face o mică surpriză, după cum și ea pe întâi Decembrie venise aici în Suceava cu aceleași gânduri. Așa că am vorbit cu ea și a acceptat bineînțeles. Acum urma să-i facă surorii ei o surpriză ,,dublă”… M-am bucurat extraordinar deoarece acum la sfârșitul anului acesta chiar am simțit o dorință profundă de ,,a evada” din acest oraș. Cum am văzut că această posibilitate există, nici nu am mai stat pe gânduri.

Dacă nu aș fi fost plecat, poate că acum simțeam faptul că sfârșitul anului este incomplet, că îi lipsește –așa cum se spune în popor- ,,sarea și piperul” ce îi dă gust și farmec. Să vedem cum au decurs lucrurile…

20 Decembrie 2011, seara de dinaintea plecării..

Am așteptat-o pe verișoara mea R. în fața școlii circa douăzeci de minute și undeva în jurul orei cinci a apărut. Hotărâsem deci să mergem cu o zi înainte la o agenție de turism CFR din oraș pentru a ne procura biletele de tren. Crezusem că de la școala ei vom merge direct acolo însă apoi am aflat de la ea că ,,uite Michael, trebuie să merg neapărat acasă fiindcă am de făcut urgent niște lucruri pentru părinții mei și totodată să îmi schimb și hainele”. ,,Sigur”. ,,Uite, așteaptă-mă te rog frumos aici că e mai cald, ca să nu stai în frig”. Am zis că o aștept și ne revedem tot acolo. Însă după ce a plecat în casă, m-am gândit că totuși ar trebui să merg de dinainte să văd dacă agenția de turism e deschisă, chiar dacă asta ar însemna să ies din nou din ,,adăpost”. –Deja se instalase binișor iarna, era polei pe jos și cum ziua fusese cald și majoritatea zăpezii se topise, acum noaptea că înghețase la loc, peste tot unde călcam mă zdruncinam, în timp ce se auzeau și sfărmături ca de cioburi de sticlă sparte-. Am ajuns la agenție și am răsuflat ușor văzând că ușile sunt deschise și nu trebuie să dau acum un telefon înapoi la R. ca să-i spun că ,,vai, scuză-mă, dar nu am știut că agenția e închisă la ora asta”. M-aș fi simțit aiurea deoarece ea inițial dorise să ne luăm biletele chiar din gară… Din fericire, chiar și înaintea sărbătorilor de iarnă văd că totuși e deschis până la șapte seara aici.

M-am întors înapoi în fața apartamentului ei și am mai așteptat circa cinci minute după care o zărisem cum coboară pe casa scării. Apoi iarăși, fără să știe că eu mai făcusem un drum în plus, ne-am îndreptat spre agenție. Am luat biletele de tren, am ieșit din incinta clădirii și ne-am îndepărtat câțiva zeci de metri vorbind sau mai bine zis ,,plănuind” ziua de mâine. Vroiam să cumpărăm un mic cadou, ceva, surorii ei V., dintr-un magazin din centrul Sucevei însă am amânat pe dimineață acest lucru. Vorbim noi ce mai vorbim și ne trezim că uitasem amândoi să întrebăm doamna ce se afla la agenție, la ce oră avem trenul înapoi, din Iași spre Suceava, tot mâine însă mai spre seară.. Acum..hai, fuga înapoi..,,patinam” pe gheață străbătând drumul. Văzându-ne din nou acolo..femeia începu să zâmbească cu o simpatie de nemăsurat. Știa, se pare că, ce vroiam să o întrebăm: ,,He, he! Vreți să știți când aveți trenul înapoi?” Și apoi ne întoarse ecranul monitorului spre noi arătându-ne detaliat fiecare tren și orele de plecare. Am rămas amândoi surprinși dar și încântați de gestul acestei doamne. Dacă nu mă înșel, cred ca ea avea de dinainte să intrăm acolo, pregătit totul. Știa că ne vom reîntoarce, interesant…

După toate acestea, am făcut din nou un mic rezumat cu ceea ce urma să facem mâine și prestabilisem să ne întâlnim la ora opt dimineața în centrul orașului pentru ca să cumpărăm acele lucruri cadou și anume, niște haine..mai ,,de iarnă”pentru V….

Am plecat apoi acasă… Ajungând, mi-am adus aminte în fața ușii de intrare că trebuie să înfrunt niște musafiri care nu prea îmi fac plăcere, –nu prea? chiar deloc!- din ăia mai ,,inculți” cum s-ar spune… Intrând în casă, am tras o raită în goană mare spre camera mea, spunându-le doar un simplu ,,bună ziua” tuturor. Am decis să nu iau multe bagaje la drum, ci doar ghiozdanul meu de școală cu ceva mâncare, niște cărți și aparatul foto în el.. Neavând ce face seara acasă, -hm..ghiozdanul am zis că mi-l pregătesc dimineața- mi-am zis că mai răsfoiesc două, trei pagini dintr-o carte iar apoi mă culc. Așa am și făcut…

21 Decembrie 2011, ,,aventura” propriu-zisă…

Încă de cu seară, îmi pusesem alarma telefonului să sune nu odată, ci de vreo cinci ori, într-un interval foarte scurt de timp, pentru ca să fiu sigur că mă trezesc! Ha… Parcă mi-am reglat alarma să sune la ora șapte fix, șapte și doi, și trei…și cinci… A avut efect abia pe la și trei minute. Până atunci de fiecare dată când suna, eu tot apăsam butonul ,,snooze” să tot amân alarma… Și încă prima dată când sunase, pentru ca să nu o pot opri, seara, îmi pusesem telefonul nu lângă mine pe noptiera patului, ci l-am pus –mai degrabă zis ,,azvârlit” – pe deasupra dulapului, deci la o distanță oarecare față de locul unde dorm pentru ca dimineața ,,să am ce munci” pentru a opri ,,mica teroare a zorilor de zi” . -Ei bine, doar atunci mi-a fost ,,teroare” fiindcă zilele precedente nu prea avusem un somn odihnitor, iar seara mă culcasem pe la opt, foarte degrabă pentru mine, și după un somn atât de lung de nouă, zece ore, de obicei fac urât când mă trezesc dimineața, heh…-. Deci, cam astea sunt grijile dar și măsurile pe care le iau pentru a fi punctual dimineața. Însă e bine că rareori am parte de acest ,,coșmar”. Poate că puțin am exagerat aici aceste neînsemnate neplăceri, recunosc…

Așa că iată-mă în picioare, treaz, încă încercând ,,să mă întiiind” până deasupra șifonierului, pentru a opri chestia aia care tot sună și sunăăă.. prefer să nu o numesc…

Mi-am pus cu grijă totul în ghiozdan și de aici de unde stau am plecat cu un vecin cu mașina până în centrul orașului. Am ajuns înaintea lui R. și am constatat faptul că magazinul acela de la care trebuia să cumpărăm cadourile din păcate e închis. ,,Dar nu e nimic!” mi-am spus eu… ,,cumpărăm ceva din Iași, hm..” Ajunsă și verișoara mea în fața magazinului, am plecat de acolo cu autobuzul spre gara Burdujeni. Cam repede ajunsesem acolo, mai erau vreo cincizeci de minute până la plecarea trenului. Mi-a zis să mergem să bem poate un ceai undeva, la un restaurant ce l-a observat în apropierea gării. La vremea cam închisă, cu un cer cam mohorât, gri și monoton în toată regula, și pe de altă parte rece, friguroasă, mi-a prins foarte bine un ceai cald, cu miere de albine… La început avea un gust foarte ciudat și era extrem de fierbinte.. am crezut că nu voi reuși să sorb și eu din el măcar o înghițitură până voi pleca. Verișoara mea începuse să se distreze pe tema asta, iar eu ce să fac, râdeam și eu de ea… Nu știu cum de, dar până la urmă am reușit să-l dau peste cap în ultimele clipe. Ne-am întors înapoi în gară. Trenul nostru acum staționa. Ne-am urcat în el și am căutat un loc liber. Am intrat în cel de-al doilea compartiment dar apoi am ieșit și am intrat în următorul pentru a nu fi chiar în primele pe unde trece multă lume și e mai mult zgomot din cauza structurii trenului – fiindcă am fi stat chiar deasupra roților vagonului-. Ne-am mutat deci mai înspre mijlocul vagonului, însă proastă decizie. Am nimerit într-un loc în care geamul compartimentului era mâzgâlit și nu se vedea mai nimica prin el. În orice caz, am reușit să ne facem confortabili. Am fi mers în alt compartiment însă toate deja se ocupase, așa că rămăsesem acolo. Nu a trecut mult timp și la ora –revăd acum biletul de călătorie- nouă și douăzeci și șapte de minute trenul se urni din loc, accelerând acum, cu direcția înspre Iași…

Sunt în tren acum. Încă văd clădirile mai înalte din oraș, cioplite de zăpada ce le mai acoperă pe-a locuri și puțin șterse de umbra ceții ce învăluia acum partea mai joasă a municipiului… Vorbesc tot felul de lucruri cu R., mâncăm niște portocale după care ne apucăm să citim câte ceva. Îmi prinde foarte bine asta având în vedere faptul că nu pot privi pe geam, e prima oară când citesc într-un tren și tot prima oară când văd că nu acord o așa mare importanță peisajului. Mă mir cum de nu mă supără faptul că prin geam nu pot zări mai nimica. Până acum, tot timpul când mergeam cu trenul undeva mă așezam direct la geam, cu fața spre direcția în care înaintam și stăteam acolo nemișcat, ochi și urechi la tot ce mișca pe afară, până când ajungeam la destinație iar locomotiva oprea. La un moment dat, începea să mă fure somnul. Nu prea îi dădeam voie. Am scos din buzunarul gecii o hârtie pe care am scris de acasă toate stațiile prin care urma să trecem, inclusiv cu ora la care vom ajunge acolo și anumite ,,observații” gen râuri peste care vom trece sau pe ce parte se află peronul gării cutare. Puțin ridicol, nu?… Însă asta am făcut, eu știu la ce m-o fi ajutat atunci, în fine…

S-a aglomerat compartimentul. A urcat multă lume, tineri mai mult, navetiști. Nu prea am mai comunicat cu R., nu mă simțeam în largul meu așa că în ultimele zeci de minute nu am scos nici un cuvânt. Simțeam că ruginesc acolo, că mă înțepenesc, așa că am hotărât să fac puțină mișcare până pe culoarul vagonului. A fost prima oară când am putut și eu admira peisajul… Eram deja în apropierea Iașiului.. vedeam deci un peisaj oarecum urban, scăldat în multă umezeală, cu multe bălți la marginile drumurilor pietruite de la periferia orașului. Am înțeles că aici a plouat torențial în timp ce la noi ningea și sufla vântul, aspru… După câteva minute intrasem mai înspre inima orașului unde se afla și gara. Predominau blocurile înalte acum, zăream multă lume pe străzi, apăreau deja mai multe macazuri ale căii ferate, semn că ne apropiem de gară tot mai mult. Și iată că trenul încetinește, ne pregătim, ne strângem lucrurile și ne îndreptăm spre ușa de ieșire. Ieșim din compartiment pe coridor, îmbulzeală mare, și constatăm că deja stăm la coadă pentru a ieși din tren. Multă lume… Trag o scurtă privire la ceas. E doisprezece și opt minute. Am ajuns exact la timp, așa cum scria pe bilet. Nici mai repede, nici mai târziu. Trenul a oprit, coborâm toți și iată-mă în Iași, într-un oraș drag dar cam necunoscut pentru mine, ce nu l-am mai văzut încă de prin clasa a patra, dacă nu mă înșel…

În fața gării se află o ,,deschidere” mare, ca un fel de parc liber înconjurat de blocuri turne și o biserică interesantă, de asemenea înaltă ce parcă o recunosc de prin poze. R. întreabă lumea de strada pe unde putem ajunge la Patriarhie deoarece acolo locuiește pe timpul studiilor V., sora ei. Ieșenii văd că sunt toți de treabă, adică așa îi percep eu, mă simt binevenit în acest oraș și asta mă face să mă simt minunat. La o primă impresie, parcă mă simt de pe aici, e bine… Deoarece nu cunosc orașul, parcă îmi vine să mă pierd prin el, să cunosc locuri, lume nouă, îmi vine să mă avânt în ,,brațele lui” cu totul. Poate că pentru moment simt nevoia să fiu pe cont propriu, să nu știe nimeni de mine și de locul în care mă aflu, simt nevoia să trăiesc așa cum doar eu știu…

Mergem noi ce mergem.. și ajungem în centrul orașului, în Piața Unirii. Mă tresaltă emoțiile deoarece recunosc locul, observ în fața mea prima dată hotelul Unirea, iar apoi în stânga Grand Hotel Traian, e un spațiu deschis, cu o valoare arhitecturală deosebită, imens, foarte frumos decorat acum în pragul sărbătorilor de iarnă. Scot aparatul de fotografiat și facem câteva poze, ne grăbim. Nu pierdem mult timp fiindcă trebuie să ajungem prima dată la V.. Încă nu știm foarte exact drumul, R. încă mai întreabă lumea de pe stradă, să ne ghideze. Stau și mă gândesc apoi: ,,Auzi, verișoaro.. dar Patriarhia nu e cumva catedrala aia ,,Sfânta Parascheva?” ,,Ba da”. ..Păi, de ce nu ai spus așa de la început?! Ha, ha! Ne învârtim pe aici tot întrebând, când eu de fapt știu unde e..” Dar cum de-l știam? Vedeți voi.. încă îmi mai amintesc din clasa a patra cred, că în fața Palatului Culturii este o stradă sau un bulevard pe care se află această catedrală. Și nu era mult de mers, din întâmplare ne aflam chiar pe acolo, pe acel drum. ,,Deci R. uite, trebuie să o luăm tot înainte pe strada aceasta și sunt sigur că în capătul ei, în maxim zece minute ajungem acolo. Ei bine, alea zece minute s-au cam transformat în jumătate de oră deoarece ne-am tot oprit pe parcurs să facem poze și să admirăm locurile noi ce ne tot cădeau în cale. De la Patriarhie am făcut stânga, pe lângă Moldova Mall pe o anumită alee. Țin să precizez faptul că de aici R. a început să vorbească cu sora ei la telefon, să o ghideze pentru ca să ajungem la apartamentul ei iar în tot acest timp, începuse să râdă într-un asemenea hal – în orice caz, nu indecent- încât toată lumea din jurul ei, încâlciți în treburile lor, își întorceau capul pentru a vedea ce se întâmplă și ce e cu veselia asta mare. Rareori am trăit un astfel de moment… Sunt surprins cum de nu s-a aruncat pe jos pentru ca să se rostogolească râzând în hohote, cu telefonul mobil la ureche…

Finalmente, am ajuns în blocul în care sta sora ei. Sunăm la interfon la numărul zece, se deschide ușa, și urcăm în forță scările. Urcăm și urcăm, eu în urma lui R., când deodată auzim un strigăt slab ce pe parcurs se accentua: ,,Hei?!… Unde sunteți? De ce tot urcați??… Sunt aiiici!!!…” Vai…am bufnit iarăși amândoi în râs. Ne-am uitat prin spațiul liber de la casa scării blocului turn în care ne aflam iar V. se afla cu trei etaje mai jos decât noi. Cum de tot urcasem atâta?… Adică știți, e foarte bine ,,să urcați” în viață, numai nu într-o asemenea situație fiindcă nu ajungeți nicăieri! Hah…

Ne-am salutat cu toții.. Încă râdeam. După ce ne-am mai calmat, am fost primit la masă. A fost o masă foarte gustoasă și consistentă, –adică, la drumul ce l-am făcut, mă simțeam ca un ,,lup” în cotețul cu găini- și deci mâncasem tot, într-o manieră bine controlată, pentru ca să nu par ceea ce.. descrisem înainte… –Ce bine că masa îmi fusese de ajuns pentru întreaga zi, că de nu, știți voi… râd.-

După ce am mâncat, îmi aduc aminte că am scos cadoul din ghiozdan, cadou ce l-am pregătit eu personal încă de acasă –pe lângă cel care aveam de gând să-l cumpăr și cu R. pentru sora ei- și ce m-am gândit să i-l dau lui V. deoarece nu o prea cunosc și mi-ar prinde bine astfel, să strâng noi relații de prietenie, mai ales în familie, între rude. Printre cadouri i-am pus și o felicitare tipică scrisă de mine, pe care aș dori să o recitiți, fiindcă e valabilă sigur și pentru voi:

Mesaj pentru prieteni

Încerc să aștern pe această minunată hârtie un ,,strop” din fericirea mea nemăsurată, un strop prin care sper ca voi toți, cei ce-mi veți citi gândurile să deveniți la fel ca mine, indiferent de starea în care vă veți afla și anume: să deveniți bucuroși, mulțumiți, împăcați, să îmbrățișați adevărul, să dăruiți mai mult decât primiți, să ajutați și să vă iubiți aproapele ca pe voi înșivă iar niciodată să nu faceți rău cuiva deoarece primul rănit veți fi chiar dumneavoastră…

Îmi doresc din toată puterea inimii mele ca acest ,,strop” să nu se evapore, ci să tot dăinuie etern aici alături de voi, sau poate chiar în interiorul sufletului vostru…

Cu o nespusă iubire prieteni, Rahmistriuc Michael Marian



Cât am stat pe la V. la apartament am mai cântat toți trei niște colinde, am mai mâncat niște prăjituri de casă delicioase iar apoi am ieșit cu R. și V. în oraș. V. trebuia să fie prezentă la niște ore de laborator la facultate iar eu și R. am hotărât să ne mai plimbăm. Am intrat și în Moldova Mall cu speranța că poate îmi voi găsi ceva de cumpărat. Aveam nevoie de o pereche de mănuși și o căciulă, îmi doream să le cumpăr de acolo pentru ca să am o amintire în plus din Iași. Însă din păcate, la cele trei sau patru nivele cât avea clădirea, nu am găsit absolut nimic pe placul meu. Sunt cam pretențios la îmbrăcăminte… Sincer, nu m-am simțit dezamăgit pentru că nu am găsit ceva, deși plecasem încă din Suceava cu acest gând. Mă rog… Știam că îmi voi cumpăra de la mine ceva, când oi avea timp. Măcar sunt bucuros și mulțumit că am vizitat mall-ul și împrejurimile sale. De aici am plecat înapoi la apartament, dar nu înainte de a mai face și alte poze cu hotelul Europa, o construcție foarte înaltă și aspectuoasă cu o fațadă semi-curbă din sticlă.

Am așteptat-o în apartament și pe V.. Am făcut mai apoi curățenie, am strâns totul, ajutând și eu atât cât am putut.

E deja ora patru după-amiaza. Suntem așteptați undeva în centrul orașului la un restaurant. V. a încuiat apartamentul luând cu ea niște bagaje deoarece va veni cu noi înapoi în Suceava. Ne-am întâlnit la restaurant cu niște prieteni buni de-ai ei, un domn și o doamnă, ea profesoară de muzică la un liceu din Iași iar el muzician în toată regula, cu o nouă formație și concerte la activ din câte am înțeles. Am servit niște prăjituri de post alături de o limonadă excelentă. Am mai stat cu toții puțin de vorbă după care ne-am îndreptat spre centrul orașului. Acum e deja seara. Vreau să vă spun că se văd extraordinar de elegant miile de luminițe de Crăciun.. Îmi creează o atmosferă atât de plăcută și calmă… Nu se compară deloc cu ceea ce avem noi în Suceava. Iar pe toată fațada clădirii hotelului Traian sunt proiectate imagini colorate ce alternează creând un adevărat spectacol de lumini, fabulos. Și nici nu mai zic ce efect fantastic adaugă serii, bradul frumos împodobit, cu oameni în jurul lui și blițurile aparatelor de fotografiat ce le observ constant și parcă nu încetează. Și pe deasupra tuturor acestora mai auzim și colinde deoarece sunt special amenajate niște difuzoare, în toate colțurile acestui parc…

Grupul nostru s-a restrâns mai apoi în locul unei fântâni arteziene la care în locul apei curgătoare s-au așezat sute de beculețe albe și albastre, azure.. Cum era de așteptat, am făcut iarăși poze, de data asta foarte multe, iar apoi mai mult din reflex am început cu toții să cântăm colinde. Acea profesoară de muzică avea la ea din întâmplare niște partituri. Ne-am adunat cu toții în interiorul fântânii și am început să ne dăm drumul la voci, ,,înarmați” cu partituri. Toți ,,muzicieni” aș putea spune, pfai..ce mai! Și încă ce cântăreți! Un adevărat cor a fost acolo!.. Ne simțeam atât de minunat acolo încât la un moment dat nu mai eram deloc atenți la ceea ce se întâmpla în jurul nostru. ,,Pluteam” cu toții pe aripile calde ale colindelor, plini de emoție, cu mintea împăcată, iar spațiul parcă nu izbutea să mai existe de vreme ce timpul rămânea captat ca într-o clepsidră cu nisip, răsturnată orizontal, ce înceta să se mai scurgă…

Când am ieșit cu toții din starea asta de euforie, am observat frapați mulțimea ce se adunase în jurul nostru și ce ne asculta colindele. Chiar nimeni dintre noi nu își dăduse seama…însă a fost un fragment din viața mea ce mi-l voi reaminti pentru o eternitate… A fost un moment.. fără cuvinte…

Treziți din starea asta, ne-am reamintit faptul că avem un tren de prins. Ne-am grăbit cu toții să plecăm spre gară. Am mers pe jos cam cincisprezece minute. Ajunși acolo ne-am scos repede biletele de călătorie, ne-am îmbrățișat cu toții și ne-am luat apoi rămas bun, cu mare greu… Nu vroiam deloc să plec..dar a trebuit.. Oare.. nu cumva pe acolo era locul meu?… Apoi ne-am suit în tren, ne-am așezat pe niște scaune făcându-ne confortabili și pe la ora nouăsprezece și un sfert trenul plecă. M-am uitat mult pe geam deoarece mă atașasem enorm de mult de Iași… ,,Ah! Iași..Iași…” Am privit și am tot privit până când nu mai vedeam nici o luminiță ce strălucea prin geamul acoperit de propriile reflexe ale imaginii noastre, ci doar un câmp, permanent negru pe parcursul nopții, ce nu îmi sugera absolut nimic însă mă făcea să-mi reamintesc cu drag acea minunată și memorabilă zi…
-----------------------------------------------------
Va urma...