nu lucruri, nu oameni uit, noroc că strivesc într-o lume minusculă
mai întâi dimineaţa aceea cu strigăte de foci şi caloriferul galben ca un submarin
când eu eram într-o pulbere şi tu credeai că-i de fluture
aşa m-ai trezit întotdeauna, ciocănind uşor cu degetul în geam
mii de flamingo deodată

câteodată trec copii, ei sunt singurii curioşi
îşi lasă tricicletele în iarbă pe fereastră rămân
urme de cretă sau doar tremurul acela când te faci nevăzut
şi totuşi ei simt mirosul de şoareci din tine, ei văd
şi bomboana de mentă lipită de haine

şi totuşi n-a murit nimeni în faţa casei mele
nici măcar un câine otrăvit, oricât ar părea de fantastic
e-un zvâcnet continuu din care-mi fac loc netezindu-mă
în fond am văzut un puşti făcând aproape acelaşi lucru
avea un pumn de omizi şi unul de var
şi viaţa mergea înainte

torn apă fierbinte peste cuibul de şoareci
şi-i doar o intermitenţă de care-mi feresc ochii
până şi casa are întreruperile ei şi nu mă mai uit
nu-i nicio diferenţă, am trecut mereu prin distanţa aceea minusculă când încă mai simt şi-apoi nu
poate doar
poate doar miile acelea de păsări deodată