treceam asearã pe lângã o bisericã. una din cele douã pe lângã care trec ºi-mi fac ºi eu cruce,
sunt în rândul lumilor,

una are grãdina plinã de flori, maci rozii, doar în acest iunie, adunat
la fiecare iunie de atunci, acum ºi-n vecii vecilor,

cealaltã plinã de câini care nu mã latrã, acolo e preotul despre care zic oamenii cã ar da câini ºi pisici la slujba de duminicã,
odatã o femeie se bãgã în vorbele mele cu prietenii mei - noi vorbim doar despre pisici -
am ºi eu un pisic, mi l-a dat preotul, la bisericã mi l-a dat, se lãuda femeia, între timp mi s-a spus, creºtinii cred cã animalele nu au suflet, dar
ce e altceva sufletul decât chestia 'ceea pe care nu o vedem, nu o auzim, ºi totuºi o hrãnim zilnic, cu toatã dragostea -

despre dragostea mea însã n-aº scrie într-atât de multe cuvinte,
ca ºi cum din ea va rãmâne doar tãcerea dintr-o bisericã

alteori mã uit la oamenii care îºi fac cruce, grãbiþi dimineþile sã ajungã la joburi, acri, abia treziþi din somn,
cu o cafea în mânã sau cu câte o pâine, seara, spre casã, ºi mã întreb,
care e povestea femeii aceleia îmbrãcatã în haine second hand, de are nevoie de trei cruci în staþia de la teatru,
ce poveste are bãrbatul acela îmbrãcat business ºi pentru cine îºi face repede o cruce
ºi de ce, doamne, iubirea nu ne ajunge niciodatã

apoi îmi imaginez cum din toate acele poveºti de viaþã, le decupez numai moartea,
îmi duc crucile zilnic, iar de ceva vreme, mã gândesc serios sã ºi intru