pânã nu de mult în mine creºtea o floare / acum nu au mai rãmas decât rãdãcinile ei uscate, adânc înfipte în gãleata de sânge ce-ºi poartã numele de inimã / nu ne dãm seama niciodatã cum se rup încet legãturile dintre douã ființe care într-un vag punct culminant se iubeau / începem timid sã ne purtãm singuri bagajele pe drumuri separate, lãsând o vagã dârã a ceva ce am trãit profund într-o altã erã, desprinsã parcã dintr-o altã poveste în care noi nu ne regãsim niciodatã în prezent.
toate lucrurile se sfârºesc singure, cu toate durerile ºi defectele lor.