Poezia e un sport jucat de cei care nu vor să facă compromisuri, în timp ce pictura sau muzica, de pildă, sunt sporturi jucate de cei care pot face compromisuri. (nuanţaţi un pic şi iertaţi-mi cacofoniile, vă rog)

*

Poeţii "mari" sunt calamităţile care distrug istoria literară. Poeţii "minori" sunt cei care o construiesc. Romantismul sau simbolismul n-ar fi ce-ar fi cu un singur reprezentant. O ambianţă e produsă şi clasată odată ce se umple un "cimitir" literar. (Şi, în fond, pe cine să găseşti să fie deodată clasicist, romantist, dadaist şi postmodernist? Deja Eminescu încercase asta şi, până la urmă, mulţi oameni au refuzat să vadă în ele părţile care nu le conveneau...)

*

Poeţii fie dictează, fie li se dictează (aşa se spune). De ce n-ar exista o colaborare cu Muzele?

*

Viaţa poate că este un interludiu. Dar, în muzică, interludiile pot fi cel puţin la fel de graţioase ca melodiile propriu-zise.

*

Rupturile (sau impresia lor) dintre diferitele tipuri de poezie, de-a lungul istoriei literare, asigură o doză mare de spectacol, mai ales pentru cei neiniţiaţi...
Permanenţele sunt însă cele care fac un cititor de poezie să citească poezie în loc să se uite la emisiuni [TV] de politică.
Desigur, pentru unele temperamente (e vorba poate doar de mine), e nevoie mai întâi de o perioadă de fanatism, de partizanat al unui curent literar sau altul pentru a putea asimila o poezie subtilă într-un mod "agresiv", precum cea neomodernistă de tip Gabriela Melinescu sau Florin Mugur.

*

Poezia este o scorpie care trebuie îmblânzită pentru a putea fi predată. Dar cine gândeşte asta nu ştie că a îmblânzi poezia înseamnă a ucide poezia. Numai în punctul ăsta sunt de acord cu Paul Valery, care consideră poezia ca fiind incompatibilă cu "actul didactic". Conform acestuia, poezia se judecă în şcoli în funcţie de cât de bine se traduce în proză...

*

Poeţii, odată ce sunt predaţi în şcoli, capătă o patină clasicizantă. Dacă toţi şcolerii chiar ar citi tot ce-a scris Eminescu sau Arghezi, ar ajunge la concluzia că poeţii sunt un popor de psihopaţi (!), dacă n-ar fi unii dintre ei deja "poeţi". Cineva încă mai vrea să întreţină iluzia că poeţii ar fi fiinţe umane normale, demne de respectat...
Poezia ar fi însă tare urâtă şi total inutilă dacă ar fi normală. E uşor de înţeles atunci de ce sunt destui cei care nici nu ar băga în seamă poezia dacă n-ar fi serviţi (a se citi sufocaţi) cu aşa ceva la şcoală. Dacă poezia s-ar reduce la proză, n-ar mai fi nevoie de versuri.

*

Scepticismul e o haină cu aparenţă atât de nobilă încât poate deveni uşor o capcană sigură. Nimic mai facil decât a ignora ceea ce nu poate fi încă explicat, nimic mai facil decât negaţia la kilogram, îndoiala vrac, nimic mai facil decât a ignora orice tentativă de a reconcilia raţionalul cu iraţionalul. Şi totuşi: de ce ar trebui să-i judecăm pe cei născuţi în familia scepticilor de serviciu, pe când fiecare dintre noi poate trece măcar o singură dată în viaţă printr-un moment de negare?

*

Plictiseala e fiica unor circumstanţe invariabil pregătite cu mult sânge rece.

*

Niciun om n-are o neputinţă suficient de controlată încât să fie condamnabilă.

*

Cine altcineva decât noi să aibă curajul nebunesc de a străbate deşerturile atâtor neputinţe, plictiseli şi aşteptări?

*

Numai noi puteam, în ziua a opta, să inventăm timpul verbal "mai puţin decât perfectul" sau "imperfectul". Şi totuşi, admiraţia noastră ar trebui să aibe un punct.

*

Modestia reală, cea care merită lăudată şi nu smerenia "găunoasă", minimalismul şi nu reducţionismul - ceva care poate aparţine numai celui care ştie ce se întâmplă de fapt.

*

Minunată capacitatea de a nu putea vedea tot ce se întâmplă. La fel de minunată este şi capacitatea de a putea vedea tot ce se întâmplă. Între ele - doar simplitatea, spontanul.

*

Nu există lucruri care nu există.

*

Verbul "a nu fi" este o mare aberaţie, inerentă perspectivei omeneşti. Toate lucrurile imaginate sau doar bănuite există undeva. Falsa certitudine că există doar o singură lume, o singură perspectivă este lucrul care a permis existenţa oricărei forme de totalitarism, de radicalism.

*

Cât de mulţi oameni se pot lăuda că se simt confortabili în preajma incertitudinii, a necunoscutului, a neantului? Şi totuşi, există lucruri precum marea care zădărnicesc [oarecum] întrebarea. Doar asupra duratei şi a substanţei din sânge planează însă semnul de întrebare.

*

Capacitatea infinită a omului este demonstrată şi de faptul că putem găsi - cel puţin unii dintre noi - plăceri chiar şi în domeniul durerilor.

*

Neîncrederea în logos e doar o consecinţă. Abuzul de cuvinte este cel care le răpeşte din forţă. Şi totuşi, nu este tehnic imposibil ca o cantitate mare de cuvinte să aibă şi mult sens. Pauzele de respiraţie sunt însă cele care schimbă datele problemei.

*

Nu vă temeţi: nimic nu pare să nu poată fi transformat în opusul său. Asta e cea mai palpabilă dovadă a ineficacităţii negării.
În fond, negarea este şi inutilă. Un soi de artă sublimă devenită paradigmă.

*

Pot exista oameni pentru care anarhia poate duce foloase.

*

Absenţa regulilor nu înseamnă neapărat dizarmonie. De fapt, faptul că lipsesc regulile ar fi chiar asta - o regulă.

*

Contează investiţia: de la tine vine ceea ce face un cuvânt să fie Cuvântul.

*

Absurdul n-ar trebui să însemne neapărat tragic, aşa cum nici realismul/materialismul n-ar trebui să abuzeze de poza de "triumf". Raritatea feericului în realitatea "exterioară" e singurul motiv pentru care uităm să ne gândim mai des la paradis decât la infern. Dar tocmai pentru că uităm să acordăm feericului locul cuvenit, viaţa este aşa cum este.

*

Realitatea este că s-ar putea să fim mult mai creatori decât vrem.

*

Ai grijă totuşi: dacă derivezi prea mult, există totuşi riscul ca să nu se petreacă miracolul de a găsi planul non-derivărilor.

*

Versul liber poate avea forţă, nobleţe, valoare şi asta a demonstrat-o deja Lucian Blaga.

*

"Gândirea slabă" a lui Vattino este doar o premiză, un preludiu, o prefaţă la o altfel de gândire filozofică. Totuşi, gândirea fără imperative, ca să capete sens, ar trebui să se fundamenteze (şi aici apare schimbarea) pe IUBIRE, o forţă fără virilitatea asociată de regulă cu noţiunea de "forţă", aşadar, o noţiune îndelung neglijată (dacă nu mă înşel) de cei care au o mai mare pasiune pentru elaborarea de dogme hipercomplicate decât pentru adevărată înţelepciune. Eu, cel puţin, aşa cred: înţelepciunea ar trebui să fie servită în forme scurte şi intense, ar trebui să fie un mod de viaţă mai mult decât o meserie.

*

Uneori, mai trebuie să ne şi oprim.