Zaremba şi-a citit decretul de moarte, într-o noapte când a dat perdeaua visului într-o parte şi a zărit undeva, pe jos, alăturea de scuipatul lui însângerat, degetul solemn al Domnului.
Ca un funcţionar zelos - şi ca şi când n-ar fi fost vorba de el - drept în faţa celui dătător de moarte, aştepta semnătura şi execuţia. De aceea a lăsat vântul iernii grele să-i pişte carnea şi nu a pus între iarnă şi carnea lui, vestmântul, pe care l-a schimbat pe Lautréamont, Dessaignes, Aragon.
Şi nici nu mai credea util să mai mănânce.
Figura lui părea o filigrană în pagina zilei. Trebuia să te uiţi mult în zare ca să-l zăreşti.
A adiat pe lângă noi, cei vii, încă timid şi nehotărât un timp fără contur - plat ca o foaie de cositor.
Dar avea un vis viu şi o ambiţie dreaptă. Scrisul, poezia, literatura. Pentru noi, convinşi de perfecta inutilitate a acestei triste consolări - Zaremba era un îndemn.
A tipărit o revistă cu banii, care trebuia să-i schimbe în cornuri, pingele, cămăşi.
În monotona lui tristeţe, un număr nou era o izbândă care-l îmbujora. A trecut peste ultima lui izbândă.
Zaremba şi-a lipit capul de văzduh şi de fantoma lui Vache şi s-a topit de nevăzut nicăieri.