Eu cred cã veºnicia s-a nãscut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
ºi inima-þi zvâcneºte mai rar,
ca ºi cum nu þi-ar bate în piept
ci adânc în pãmânt undeva.
Aici se vindecã setea de mântuire
ºi dacã þi-ai sângerat picioarele
te aºezi pe un podmol de lut.

(Lucian Blaga – Sufletul satului)

Situatã pe cursul mijlociu al râului Sebeº ºi strãjuitã de Munþii ªureanu, comuna cea mai sudicã a judeþului Alba – ªugag – ne-a întâmpinat în straie de sãrbãtoare. Am aflat cã aici se derula semifinala Festivalului „Culturã pentru culturã”. Ajuns la cea de-a VI-a ediþie, festivalul organizat de Consiliul Judeþean Alba are drept scop revitalizarea culturii tradiþionale din mediul rural ºi dezvoltarea turismului cultural în zonele etnografice ale judeþului: Blaj, Sebeº-Cugir, Zlatna ºi Aiud. Când am coborât din autocar, prin ªugag, tocmai defilau, în mândrul port popular, concurenþii din comunele din zona Sebeº-Cugir: Blandiana, Câlnic, Ceru Bãcãinþi, Cut, Doºat, Gârbova, Ohaba, Pianu, Roºia de Secaº, Sãsciori ºi ªpring.



Venise rândul lor sã se întreacã în cadrul probelor de spectacol folcloric, meºteºuguri populare ºi gastronomie tradiþionalã. Finala, care va reuni câºtigãtorii fiecãrei zone, urmeazã sã se desfãºoare în prima zi a „Târgului de fete” de pe Muntele Gãina. Cu banii obþinuþi (100.000 lei), câºtigãtorii îºi vor putea achiziþiona costume populare pentru echipele de dansuri sau vor putea dota cãminul cultural.



Strigãturile ºi chiuiturile se auzeau tot mai departe, iar noi priveam vrãjiþi cum ºirul de pãstrãtori ai tradiþiei se îndepãrta. Doamna Elena Anghel ºi-a ºters lacrimile ºi ne-a invitat sã vizitãm Expoziþia etnograficã din ªugag. Am fost întâmpinaþi de o doamnã profesoarã pensionarã, fiicã a satului, care ne-a vorbit despre obiectele aflate în acest muzeu ºi despre obiceiurile locului. Am sesizat multe asemãnãri între acea zonã etnograficã ºi Valea Jiului, multe denumiri comune, portul popular izbitor de asemãnãtor, explicaþia fiind transhumanþa, obicei strãvechi în cadrul cãruia pãstorii împrumutau câte ceva din zestrea culturalã a celor cu care-ºi petreceau verile pe munþi. Am cunoscut ºi obiceiuri despre care nu auzisem, cum ar fi „statul la vase”, vechi obicei de nuntã. Mi-au atras atenþia opincile extraordinar de grele ºi m-am gândit la purtãtorii lor, care munceau încãlþaþi astfel, fãrã a se plânge de frig sau de bãtãturi.



Dupã câteva minute de mers cu autocarul, am fãcut un popas la serbarea pãstoreascã „Zi, bade, cu fluiera!”. Aici se desfãºurau, în paralel probele de gastronomie tradiþionalã ºi spectacolul folcloric.



Fiecare comunã concurentã era pregãtitã pentru proba de gastronomie cu bucate tradiþionale, care te îmbiau sã le guºti. La început, am crezut cã e doar o expoziþie. Domnul Ianuº m-a rugat sã îl fotografiez cum se face cã ia smântânã dintr-o oalã de lut. Abia când gazda l-a întrebat de ce nu gustã, m-am dumirit cã aceste bunãtãþi ne vor încânta nu numai privirile, ci ºi papilele gustative. Tentaþia era mare, dar era imposibil sã deguºti tot ºi tare greu de ales. Cu siguranþã, juriul a avut o sarcinã dificilã.



M-am oprit la masa celor din Cut. Cortul era amenajat precum o odaie þãrãneascã: farfurii ºi ºtergare pe „pereþi”, pe jos erau întinse preºuri þesute la rãzboi iar o femeie torcea ºi cu piciorul legãna un bebeluº-pãpuºã. I-am cerut voie sã mã lase sã încerc ºi eu sã torc. Cu amabilitatea specificã oamenilor simpli, mi-a cedat locul ºi m-a sfãtuit cum sã þin furca ºi cum sã învârtesc lâna pe fus. Am reuºit din prima… sã rup firul! Tot acolo, preotul satului, îmbrãcat în costum naþional mi-a arãtat o sticlã cu palincã, din 1928. La îndemnul meu, o gospodinã a prezentat felurile de mâncare pe care le pregãtiserã pentru concurs: supã de chisãturã (menþinutã caldã, într-un ceaun, la foc), tocanã de ceapã, vuþãne, prãjiturã cu bulion, scoverzi ºi… izmene întoarse.



Am plecat de acolo, gândindu-mã cu câtã migalã îºi realizau femeile veºmintele, în trecut. Ce lung era drumul de la cultivarea inului ºi a cânepii, pânã la cusutul „puilor” pe cãmãºi… Câte ore, în serile lungi de iarnã, þeseau sau coseau, pentru a fi de falã în sat… Este uimitor cum þãrãncile noastre, fãrã studii de specialitate, ºtiau sã îmbine culorile ºi formele, se pricepeau sã adune, pe straiele lor, florile câmpului într-o armonie cuceritoare.



Cu regretul cã nu am putut asista la spectacolul folcloric ce se derula, ne-am îndreptat spre ultimul obiectiv al excursiei noastre: Lancrãm – satul ce poartã în nume „sunetele lacrimei”. Casa Memorialã „Lucian Blaga” ne aºtepta primitoare.



Ghidul nostru, doamna Elena Anghel, ne-a prezentat istoria acestei case ºi a vorbit despre strãdania de a aduna lucruri care au aparþinut poetului. Explicaþiile dumneaei nu puteau fi urmãrite decât cu sufletul, pentru cã izvorau din preaplinul unui suflet iubitor de poezie. Fiind custodele acestui loc, timp de zece ani, explicaþiile au fost detaliate ºi deosebit de interesante. M-a impresionat spontaneitatea cu care a rãspuns, în câteva rânduri, provocãrilor domnului prof. univ. ªtefan Cazimir. Ce rãspunsuri mai potrivite putea gãsi, decât versuri din creaþia celui care copilãrise în acea casã.



Am vizitat camerele, fosta ºurã transformatã în salã de festivitãþi ºi livada, dupã care ne-am fotografiat pe scãrile casei ºi la fântânã.



Am fost, apoi, conduºi la cimitirul din curtea bisericii, unde se aflã mormântul lui Lucian Blaga. Din pãcate, construirea unei sãli de sport, a încãlcat testamentul spiritual al marelui filozof ºi poet, care a dorit sã aibã zarea deschisã spre Râpele Roºii.



Uite, e searã.
Sufletul satului fâlfâie pe lângã noi,
ca un miros sfios de iarbã tãiatã,
ca o cãdere de fum din streºini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.