În întâlnirea cenaclierã de sâmbãtã au citit doi autori care pot fi socotiþi semnificativi pe saitul Agonia. În întâmpinarea lor am analizat câteva texte ce le aparþin, - analizã cititã ºi la faþa locului. O redau aici, cu speranþa cã nu am supãrat pe nimeni.

Am în faþã patru texte, semnate Alice Drogoreanu. Le-am selectat, socotindu-le ca fiind patru trepte valorice ale unui autor care se ia, cumva, în serios. Patru trepte, adicã: text bun, bunicel, slãbuþ ºi, în fine, catastrofal.
Înainte de a-mi motiva alegerea ºi evaluãrile, vreau sã spun cã, în subiectivitatea mea gregarã, am urmãtorul obicei, la lecturarea unui text: citesc primele douã-trei versuri; apoi ultimele douã-trei; în fine, citesc ºi ceva din partea de mijloc a pãrþii de mijloc a respectivului text. Dacã rezumatul se anunþã interesant, atunci citesc ºi restul. Dacã nu, nu. (Ca o parantezã): Bineînþeles cã atunci când se întâmplã sã lecturez un haiku, nu mai pot sã-mi aplic infailibila metodã. Nici n-apuc sã-l citesc… cã s-a ºi terminat! Tudor Muºatescu, un humorist, autor dramatic din secolul trecut, definea, hazliu, schiþa ca fiind „o nuvelã-n pantaloni scurþi”. Parafrazându-l, eu asemuiesc haiku-ul cu o damoletã-n bikini, care defileazã pe podium cu suava convingere cã acoperã nu’º ce subilitãþi. Cu trei sforicele: una-n faþã, alta-n spate ºi o a treia dând înconjurul, ce sã ascundã?
Dar sã nu divagãm.

Iatã primul text al Alicei. Considerat bun.
Text: „Venus fãrã”.
Venus... fãrã, ne-ar putea duce imediat cu gândul la o Venus, evident, nudã. Dar nu, aceastã Venus a Alicei poartã o rochie lungã ºi elegantã, bine croitã ºi finisatã. Îi vine ca turnatã. Trec peste subtitlul fandosit, al cãrui rost nu prea-l pricep, dar admit cã, uneori, nu avem ce face ºi ne mai dãm ºi noi stranieri, de dragul modei.

Iatã:

"te porþi ca ºi cum ai ºti
cum trag umbra uºii dupã mine
încet sã nu te trezesc
te porþi ca ºi cum ai ºti cum rãmân
în urma ta
genunchii roºii de plâns"

În masculinitatea ei declaratã ºi afiºatã, Alice a greºit o datã ºi bine. A comis un text încãrcat de feminitate, suav, cu momente de candoare bine dozate, limpezi, nepatetice.

"te aud cum culegi
gesturile mele ca pe-o femeie frumoasã
ca ºi cum ai ºti cã n-are braþe
care sã mângâie care sã cânte"

E o tristeþe frumoasã în aceste versuri, o speranþã care se lasã veºnic aºteptatã, cãci partenerul liric se limiteazã doar la ritualul minim al „culegerii” de „gesturi” aeriene, evanescente, nematerializate, - gesturi induse, fie de starea de indecizie a bãrbatului, fie de starea de /venus fãrã braþe a femeii/, adicã starea de neluare în posesie a fantasmei, din motive de ordin oniric, sã zicem.

„m-aº fi înghesuit în ochii tãi
sã-mi citeºti din carte”

E o seducãtoare ghiduºie cuminte în aceste versuri, ca ºi cum copilul-femeie aºteaptã sã i se ºopteascã, senzual, la ureche, basmul iubirii veºnice:

Sau, mai departe, iatã o cristalinã cugetare, în fond banalã ca esenþã, dar nu lipsitã de ºarmul unei expresii decorative:

„soarta ne învârte cu o linguriþã de argint”

O stare de imponderabilitate cosmicã ºi de contopire absolutã, într-un joc rotund al „degetelor” ºi „gleznelor”, adaugã tabloului un plus de graþie ºi stil:

„degetele se fac rotocoale în jurul genunchilor
o datã de douã ori de trei ori
o nebuloasã clasicã
pe care ne petrecem suspendaþi
nu se ºtie cum de nu cãdem
unu-ntr-altul”

În fine, o încheiere pe mãsurã: în praful cosmic al unei "nebuloase clasice", totul se reduce la nimic! Venus sfârºeºte în nimicnicia ºi amãrãciunea gestului neîmplinit.

„îmi scriu cum te porþi ca ºi cum ai ºti
cã ai mâinile goale”

Inteligenþã, talent, inspiraþie, tehnicã bine stãpânitã. Text bun. De toatã lauda!

Al doilea text: „azi/ când/ acum”
Cu, iarãºi, un subtitlu fiþos, dar încã nu m-am enervat!
Poema debuteazã astfel:

„ziua este ca mine
plânge
o ploaie
în neºtire”

Într-o foarte sumarã ºi grãitoare concluzie, ai emite un onomatopeic semn peiorativ, dacã strofa nu ar avea scuza, de circumstanþã, a fixãrii cadrului în care urmeazã sã fie povestitã întâmplarea liricã.
Finalul cu „scrie-mã mie” e cam forþat, tehnica asta a rãsucirii sintactice e de mult fumatã. La mijlocul textului vãd niºte „pãsãri negre”. Pare interesant. Suficient pt a mã determina sã insist asupra lecturii.
În strofa doi, însã, dãm peste o monstruzitate de vers:

„o teorie goalã cu picioare moi”!!!

Comod poate concura la titlul de „bazaconia magna”! Restul strofei, complet stâlcit de rezonul versului taman citat, rãmâne fãrã nici o speranþã de evidenþiere.
Noroc cã, mai departe, în strofa trei, cinci versuri vin sã salveze situaþia:

„abia acum vãd
pãsãrile negre
valuri valuri
se nãpustesc peste ºosea
milioane de bancnote negre”

Imagine extrem de interesantã, potenþatã de sugestia unei apropieri apocaliptice între ipostaza vulgarã a existenþei,- ca taifun financiar, acaparator - ºi norul nevrotic, spectral, al pãsãrilor de pradã.
Doar cã gestul prinderii cu mâna a roiului acela de //obiecte negre neidentificabile!// picã în banal.
În penultima strofã, antepenultimul vers, sunt nevoit sã semnalez iarãºi un rateu:

„adunã-mã cãldurã în braþe miºa”,

...unde „adunã-mã cãldurã” este un vers stângaci ºi firav.

Text 3: „diferenþe rãsturnate”, care, culmea! nu are, dom’le, subtitlu! Drept care, mulþumeºti în gând cerului ºi treci mai departe.

Primele douã versuri:

„sunã mai bine
live sau love?”

Deocamdatã este enigmatic sunetul acela, astfel încât trecem la ultimele douã-trei versuri:

„dezoseazã-mi cu încetinitorul
viorile
din ºira spinãrii”

Versuri mari, îþi spui, ºi te-ntrebi cum dumnezeu de pot încãpea în mâna aceluiaºi poet lucruri de excepþie, alãturi de rateuri monumentale!

Dar sã trecem mai departe. Într-un descriptivism cam prea lãlãit pe alocuri, dar salvat la timp de structura nepretenþioasã a discursului, se insinueazã o discretã ºi graþioasã scenetã de dragoste. Pradã lejeritãþii ºi abandonãrii de sine, cei doi, înfãºuraþi în dragoste ºi viaþã, ca într-o pilotã mângâietoare ºi lascivã, se complac în jocul gratuit al nepãsãrii, - relaxantã „rotire a umbreluþei” cocteilului „între degete”. Dupã care, trecând printr-un fel de ritual iniþiatic, de tip „cool”, - al „mânjirii de sus pînã jos” cu, probabil, ingredientul excitant al coteilului - într-un amestec ciudat de „urã”, „iubire”, þipãt” ºi „durere”, urmeazã spasmul eliberator al „devastãrii” finale. Un act pur erotic, în variantã hard. Dragoste ºi viaþã - sfîrºite în tumult ºi abandon total, devorator. Mã rog, nu-i o temã nouã, dar are ceva specific textului în cauzã. Numai cã, undeva, pe la mijloc, autoarea se dã-n stambã cu:

„se aud diferenþele asta e clar
rãsturnate
tribul
focul
roata”

…ºi numai ea ºtie ce spune, cãci noi nu ne batem capul cu rezolvarea de integrame!

Ei, ºi urmeazã katastrofa! Adicã acel moment în care poetul (poeta), ori e beat(ã) de-a binelea, ori e în stare de semi/trezie, când vede brãduþi dinainte ºi mai ºi întinde mâinile sã-i dea la o parte!
Textul, cã altfel nici nu pot sã-i zic, se numeºte:”aceasta nu este fotografia altor noi”. Cam încâlcit, datoritã posibilei confuzii dintre pronume ºi adjectiv, dar îl salveazã minunea cã îi lipseºte subtitlul cel cu strãinezia - recidivã lãudabilã!
Ei, ºi dacã m-aº lua dupã metoda „primele douã stanþe citite”, aº abandona instantaneu lectura ºi m-aº culca. Cum, însã, datoria nu mã lasã, citesc de-nnebunesc. Iatã:

„aceasta nu e o casã
trepetele nu vã vor
uºa tace în nasul
strãzii vremurilor”

Bine, bine,- înþelegem, „treptele” alea nu ne „vor”, dar stau ºi mã uit ca prostul la idiograme ºi mã-ntreb: cum dracu o arãta, citez: ”nasul strãzii vremurilor”??!! O fi aºa, un fel de autostradã Bucureºti-Piteºti, reparatã de trei ori pe an ºi, la cât e de mincinoasã (cum cã ea chiar este autostradã) îi tot creºte nasul? Nu cred. Altfel i-ar fi spus: „nasul autostrãzii vremurilor”. E clar. Cred cã e strada Alexandru Ioan Cuza, formatã din alte trei: Alexandru, Ioan ºi Cuza. De-aia ºi stau poliþiºtii la semafor, într-o cumplitã dubitaþie metafizicã, ºi nu pricep cum vine asta! Trei strãzi într-una singurã?!! Atunci toþi locuitorii de pe ea stau la intersecþie?!

Mai departe, ian ascultaþi varzule de versuri acilea:

dintr-un iatac
coapse de femeie tac din
icoanele altor iubiri
mã gândesc într-o strunã
cum versurile încrustate în pereþi sunt
clipele altor puritãþi
altor râsete ºi altor mângâieri
recitate
în genunchi de mãtase

Cred cã mâþa, tot jucându-se cu ghemul bunicii, l-a încurcat aºa de iremediabil, încât a devenit suprarealistã (mâþa) ºi a redactat chiar ºi un manifest literar cum cã, iatã! aceasta-i starea noii poezii…
Mai departe:

"pe argint de tãviþã stau cana zaharniþa cafetiera ºi-o linguriþã
de atâþia ani
prin muzeul ãsta îngropat sub draperii
soarele nu vine
sã adoarmã
în fotoliu"

Pãi cum sã adoarmã, sãracul-astru-în-dezastru! Are insomnii! Cred ºi eu. Dacã mie mi s-ar recita astfel de versuri aº avea chiar ºi un atac de panicã.

Ca o concluzie: Alice, are talent, are inteligenþã, - ingrediente pe care le apreciez într-o poezie - dar nu a pus mâna pe instrumentul potrivit. În loc de rindea, uneori, foloseºti barda ºi îi pare cã lucrul manual pe care l-a gãtat este „cooool”! Nu. Mai trebuie kuuultivat!!




ANDU MOLDOVAN

Andu Moldovan este un ºmeker! Cu k de la kg, în interiorul cuvântului.
El, cicã, nu scrie poezie. Cã ºi declarã, specialmente:

"eram acolo pentru a-l privi
pe dealurile de la Cernavodã

nu scriu poezie"

Aristotel spunea despre filzofi: ”Când filozofaþi, filozofaþi. Când nu filozofaþi, încercând sã demonstraþi de ce nu faceþi asta, filozofaþi. Aºa cã, oricum, filozofaþi!”
Parafrazându-l pe stagirit, spun ºi eu. Lui Andu, de data asta: "Pe dealurile de la Cernavodã nu se scrie poezie, - cel mult se poate hãuli! - dar pe Agonia, da. Când spui cã nu scrii poezie, scrii poezie, Andule. Mã rog, mai precis, încerci sã scrii poezie. Cã rezultatele sunt dicutabile, desigur".

Dar sã urmez schema de lecturã anunþatã la început ºi sã începem cu textul cel mai bun, considerat a fi astfel de cãtre criticul improvizat care-mi sunt.
Acesta poartã titlul: „querida”


“obiºnuinþa moare greu querida
iar la morgã se disecã
mereu de douã ori

prima datã la masa de searã
cu lumânãri piºcoturi ºampanie ºi cu ce vrei tu
o frumuseþe goalã ºi adorabilã întinsã pe masã

timpul ºi epifaniile lui

a doua oarã se întâmplã mai în liniºte
la masa de scris o luminã micã în colþ abia
nãscutã din apã
aburul feminin al plantelor
se ridicã de parcã eu ºi dublul meu am fi egali
unul ºi acelaºi, exilaþi în pãmânt fiind pãmânt
de parcã ar fi penurie de morþi pe lumea asta querida
de parcã ar fi numai moartea care nu ajutã la nimic

fiindcã vorbeºte de una singurã”

Tema poemului, - cel puþin aºa cum mi se pare mie, care nu stau sã scârm în puþuri de mare adâncime - este cea a dublului individual. Dealtfel, este ºi explicitatã în strofa patru:

„de parcã eu ºi dublul eu am fi egali”

Ar fi vorba, deci, de Eu-l ºi Alter/egoul sãu. Eu-l cel terestru, contingent, bio/consumatorul de cotidian – în cazul acesta, un cotidian fastuos, decorativ, cãutat, cu „lumânãri piºcoturi ºampanie ºi cu ce vrei tu”, neuitând nici „frumuseþea goalã ºi adorabilã întinsã pe masã”, vãzând în toate acestea starea de abandonare hedonistã în real, de neimplicare de tip axiologic a individului, adicã acel gen de jemanfiºim festiv, care face bine la naturel.
Apoi, celãlalt Eu, Cel evanescent, Cel levitaþional, Cel Mãrturisitor de Sine, - în fine, cel grav ºi responsabil. Cine învinge în competiþia dintre ei? Dar oare existã o competiþie? Nu. Devreme ce Eu-l ºi Alterul sãu sunt deja supuºi disecþiei. Abandonul material al Eu-lui compromite ºi ºansa de purificare a Alterului evanescent. Ca, finalmente, morga aceea sã poatã fi asimilatã cu starea de dramaticã luare la cunoºtinþã a tragediei finale. Pînã atunci, însã, – în acel „timp cu epifaniile lui”, cu apariþiie lui înºelãtoare - cei doi se înlocuiesc, trec dintr-o stare în cealaltã, un fel de joc disperat al cãutãrii de sine ºi al fugii de sine: din starea de trãire frugalã, senzitivã, în cea de mãrturisire, de aplecare cãtre Alter, de „de/scriere”, într-un decor liniºtitor, învãluit de „aburul feminin al plantelor”, vãzând în acest abur ecoul încã nestins al amintirii primei stãri. Ritual de purificare? Despuiere de alternative "da" ºi "nu"? Aºezare întru esenþã?
Aºa pare.
Finalul îl vãd optimist. Cãci moartea care „vorbeºte de una singurã” semn cã „nu ajutã la nimic”, - cu alte cuvinte, opera ei devoratoare este nesemnificativã, iluzorie - nu reuºeºte sã sfãrâme, în ultimã instanþã, decât decorul, aparenþa. ”Epifaniile timpului” fiind singurele evenimente în mãsurã a reprezenta fiinþa. Sper sã nu fi fost prea încâlcit în interpretare.

Am constatat un fapt paradoxal, de multe ori: un text bun îl desfiinþeazã pe autor! Am stat o vreme cu textul acesta în mânã, tot recitind ºi reflectând asupra lui. Nu pt cã ar fi cine ºtie ce discurs de nepãtruns. Ci pt cã am simþit cã în spatele lui se aflã ceva misterios, acel ceva anume, greu definibil, care este specific oricãrui text reuºit, despre care poþi spune cã devanseazã pânã ºi intenþionalitatea cea mai ascunsã a autorului de a-l scoate la ivealã. Mai exact, simþi cum, dincolo de firul lui narativ – cãci în orice tip de text, oricât de încifrat ar fi el, existã o intenþie narativã, mai mult sau mai puþin explicitã, fluentã – aºadar, dincolo de structura lui aparentã se aflã acel FOND COMUN UNIVERSAL DE ININTELIGIBIL, care nu se lasã spus, divulgat, ci doar sugerat prin foarte ocolitoare perifraze, printr-un fel de al doilea sistem de semnalizare. Este cazul acestui text pe care-l laud fãrã rezerve.

Dar sã revenim la ANDU MOLDOVAN, recuperându-l, ca autor, de pe orbita ininteligibilului, ºi sã vedem ce mai scrie.

Text: „samsara”

Titlul vrea sã facã, probabil, aluzie la acel flux neîntrerupt al reîncarnãrilor din credinþa brahmanã, flux care sfârºeºte prin mokºa, - eliberarea - adicã un fel de contopire finalã a atmanului cu brahmanul, a sufletului personal cu cel impersonal, universal.
Conþinutul textului, însã, nu pare sã se strãduiasã deloc a respecta anunþul fãcut în titlu. În afara, poate, a finalului, care ar aduce vorbirea la aceastã posibilã interpretare,- prin „ritmul/din creºtet”.

„În ultima vreme/ vorbim tot mai puþin” – grãieºte autorul – „respirãm parfumul din ceasornicul vechi al bunicii”,- înþelegând de aici cã ne lãsãm pradã amintirii, venitã, desigur, cel mai pregnant, din copilãrie. Vorbirea în anecdote „cu animalele de pradã” ºi „datul peste cap”, - tumbã naivã - tocmai acest posibil decor vrea sã reconstituie.
Observãm cã se repetã, obsesiv, acel „în ultima vreme”, ca un fel de barierã a finalitãþii care va trebui trecutã.
Strofa doi, cu acel misterios „atac” al „zburãtorului”, poate fi eventual interpretatã ca un fel de încercare disperatã a fiinþei de recuperare a iubirilor pierdute, pure ºi ideale, asemeni oricãrei posibile întâmplãri, rãmasã doar în stadiul de intenþie. Sigur cã, în aceastã situaþie, inutilitatea actului recuperãrii sfârºeºte trist, întrucât el, „zburãtorul”, nu poate sã:

„…concentreze
altceva decât ciment peste
slãbiciunea noastrã dintre clavicule”

…cu alte cuvinte, iubirea defunctã nu mai poate fi reînviatã. Ea încremeneºte în inimã ca sã se zdrobeascã, apoi, în suflarea vântului. Dovadã ºi oboseala noastrã cotidianã, eºuatã în încercarea de redinamizare miticã, în care „adormim pe la ºase/ cu mâinile împreunate vârtej/ deasupra capului”.
L-aº socoti un poem sapienþial, reflexiv, cu o oarecare dozã de resemnare în ton. I-aº putea reproºa, eventual, o oarecare rigiditate expresivã.

Text: „alcatraz”
Primele trei versuri au amplitudinea unei apoteoze, o imagine supradimensionalã ce anunþã cumva cadrul în care se va desfãþura acþiunea. Induce o aºteptare enigmaticã, încãrcatã de tensiune.

„aºa începe
o priveliºte nocturnã un
curcubeu de fier cu picioare golden gate”

Ultimele versuri ale poemului sugerazã cã ar fi avut loc o evadare din închisoarea de maximã siguranþã care, evident, este doar una simbolicã. Mijlocul poemului, - cu un vers doi de excepþie- grãieºte astfel:

„imaginea continuã tu strãbaþi curþile
taciturne cu o mantie de ace pe umerii pãgâni”

Iatã, un început, un sfârºit ºi un miez al poemului care incitã la lecturã.
Textul are, deci, congruenþã ºi, lectura completã, confirmã aºteptãrile: personajul liric încearcã o evadare dintr-un spaþiu, echivalat simbolic cu un loc de penitenþã.

„…o
grãmadã de cuvinte sparte
ºi-apoi fugi!”

Tip de evadare care poate însemna ºi fuga din închisoarea asfixiantã a noþiunilor livreºti, lipsite de vibraþie a "cuvintelor sparte", neimplicative, circumstanþiale. Ei, dar, pe drum, realul îºi întinde laba lui acaparatoare ºi încercarea de evadare pare sortitã eºecului, cãci:

”m-am oprit ºi am recunoscut nu
e simplu sã poþi alerga cu-adevãrat

departe”

… conchide autorul, asumându-ºi neputinþa evadãrii din fatalitatea chingilor destinului mãrunt al clipei materiale.

În fine, calitatea improbabilã a acestui mod de a scrie poezie, dar, mai degrabã, defectul sãu, este încifrarea excesivã,- metodã revolutã ºi, adesea, greu digerabilã. Acele „silogisme ale pãianjenului”, cu plasa lui capcanã, în care se zbat infinite înþelesuri, nu duc în cele din urmã, decât la un tip de obosealã cronicã a cititorului care, dupã lectura unui text, douã, de acest tip, eºueazã în labirinturi semantice foarte încâlcite. Reproºez, în ultimã instanþã, autorului ºi, implicit, tipului acesta de autori care se complac în astfel de construcþii elaborate, lipsa de respect faþã disponilitãþile fireºti ale cititorului mediu de poezie. În ultimã instanþã, se poate spune cã aceºti autori scriu doar pt ei înºiºi. Lipsa lor de generozitate sfârºeºte, fatalmente, în cadrul strimt al cantatelor de camerã.
Andu Moldovan este un poet eºuat în arborescenþele reci ale inteligenþei. Cãci talentul, - prezent, desigur - a fost asfixiat din faºã, ca fiind un mare diversionist în problemele sufletului omenesc ºi un posibil furnizor indigest de exerciþiu patetic.