Proaspăta integrare europeană, departe de a clarifica problemele de adaptare şi acceptare reciprocă, naşte alte şi alte dileme pe măsură pe românii se confruntă cu tot mai multe evenimente bazate pe cooperare şi schimb reciproc intereuropean. Dacă iniţial domeniul cultural era considerat avangardist faţă de cel economic sau social, problemele inerente integrării fiind lăsate în seama unei elite intelectuale cu experienţa străinătăţii, exemplele concrete demonstrează indubitabilul fapt că şi aici sunt de recuperat foarte multe elemente. În special legate de mentalitate. Şi nu doar de cea a românilor, încă refractară noutăţii şi diversităţii europene, guvernată de complexe şi inhibiţii provinciale şi coruptă de educaţia comunistă a perioadei totalitare. Cât şi a mentalităţii europene, marcată de evidente complexe de superioritate care instaurează un alt tip de monopol cultural. Evenimentele realizate pe bază de colaborare vin să demonstreze încă o dată că o integrare reală nu se poate realiza fără comunicare deschisă şi sinceră, respect reciproc, toleranţă şi interes real pentru individualitatea fiecăruia. Că niciodată lucrurile nu vor intra în normalitate atâta vreme cât comunitatea europeană este privită, înţeleasă şi asimilată de pe poziţii strict naţionale, scoţând în prim plan drepturile şi obligaţiile tale şi apoi pe ale celuilalt.
Şi aici intervin o serie de considerente teoretice care pot arunca puţină lumină asupra dificilelor relaţii Est-Vest, dându-ne indicatii preţioase în legătură cu posibilele direcţii de urmat în vederea soluţionării acestor probleme legate de comunicare. Chiar dacă au fost scrise în urmă cu ani buni, aceste „teorii” pledează pentru o comunitate liberă de orice prejudecăţi, unită în diversitate, tolerantă şi deschisă valorilor universale pe care le promovează. Concepute iniţial ca soluţii la criza pe care comparatismul european o trecea în a doua jumătate a secolului trecut, ele sunt extrem de practice în noul context al globalizării culturale, putând fi cu uşurinţa extinse de la domeniul strict specializat al comparatisticii la întreg palierul cultural.
Nu voi propune o bibliografie stufoasă care să fie consultată pentru a clarifica aceste probleme. Voi face referire la o singură lucrare de sinteză. Puţin cunoscută în România, ea deschide seria proeuropeană a ideologului Adrian Marino, constituindu-se într-un fel de ghid practic al integrării europene, putând fi cu uşurinţă trecută pe lista lecturilor obligatorii acestui domeniu.
Chiar dacă Adrian Marino şi-a trecut sub tăcere trecutul de comparatist militant, preferând să-şi petreacă ultimii ani din viaţă pe tărâmul criticii de idei, activitatea sa din acest domeniu nu trebuie aruncată în uitare. Cu atât mai mult cu cât titlul la care mă voi opri nu a fost nici măcar tradus în româneşte, fiind extrem de slab receptat în ţară şi destul de controversat în străinatate. Este o carte de care autorul este mândru, privind-o ca pe o experienţă de pionierat, un exemplar underground, o ediţie manifest, o carte cu cheie a relaţiilor Est-Vest.
O serie complexă de afinităţi intelectuale descoperite prin contactul cu opera şi cunoaşterea profundă a autorului, îl determină pe Adrian Marino să se apropie din ce în ce mai mult de Etiemble. Un nume reprezentativ pe plan european, un vizionar al schimburilor culturale Est-Vest, părintele comparatismului militant, propovăduitorul unei viziuni globalizante a literaturii.
Admiraţie intelectuală, perfectă simbioză cu stilul său de viaţă nonconformist şi militat, deplinul acord legat de soluţiile propuse pentru înnoirea unui compratism care nu-şi putea depăşi criza în care se adâncea din ce în ce mai tare, empatia vis-a-vis de condiţia sa marginală în critica franceză şi mondială, interesul acordat culturilor minore, revolta faţă de orice instituţionalizare, pledoaria pentru cosmopolitism... nu sunt altceva decât punţi de legătură între două spirite asemănătoare, aflate într-un raport de admiraţie reciprocă. Puncte importante de consolidare a unei prietenii durabile şi pline de satisfacţii intelectuale şi sufleteşti.
Vizionară pentru epoca în care a apărut, Etiemble ou le comparatisme militant ar trebui recuperată în secolul nostru, teoriile sale fiind extrem de pertinente în condiţiile actualei globalizări. Ce principii ar putea guverna noua „republică a literelor” preconizată de normativele culturale ale Uniunii Europene mai bine decât reglementările comparatismului militant propus de Etiemble, disciplină bazată pe respect, toleranţă, schimb, cooperare, sinteză naţional-universal, comunicaţii libere?
Dincolo de aderenţa personală la mesajul ideologic cuprins în ea, cartea despre Etiemble are pentru Adrian Marino o semnificaţie cu totul aparte. Reprezintă, în primul rând, un act de reparaţie a unui orgoliu de intelectual estic rănit de aerele de superioritate occidentală. Exprimă, mai bine ca orice altceva resentimentele unui autor nedreptăţit, considerat minor nu datorită operei sale, ci zonei de provenienţă. Adevărata sa esenţă se dezvăluie doar în contextul istoric al apariţiei sale în 1982 la Paris, la prestigioasa editură Gallimard. Ocolind cenzura unui regim totalitar, depăşind blocajul ideologic existent la acea vreme, cartea s-a transformat într-o aventură periculoasă de rezistenţă la îndoctrinare prin asumarea conştientă a riscurilor unui act de cultură alternativă, o manifestare evidentă de independenţă intelectuală.
În condiţiile în care pledoaria lui Etiemble pentru recunoaşterea drepturilor culuturilor minore se izbea de indiferenţa ocidentală, un autor estic deja cunoscut în mediile specializate din Europa îi ia apărea, având curajul de a confirma adevăruri incomode, de a demistifica europocentrismul şi victimele pe care acesta le face în cadrul culturilor minore.
Zece articole grupate sub titlul rezumativ Pentru un comparatism militant, formează structura de bază a cărţii. Ele aprofundează punctele strategice ale crizei prin care trecea comparatismul în acea perioadă, propunând soluţii viabile de depăşire a acestei situaţii critice. Prezentarea obiectivă a teoriilor lui Etiemble se combină cu părerile personale ale autorului, opinii şi critici supervizate de o experienţă bogată a relaţiilor culturale Est-Vest şi de o specializare temeinică pe tărâmul comparatismului european. Este soluţia propusă de un critic vestic, aprobată şi îmbunătăţită de contribuţia estică a unui confrate de idei.
Trebuie subliniat faptul că Adrian Marino interpretează aceste lucruri din perspectiva unui intelectual estic care are o experinţă intensă a străinătăţii prin călătorii, burse de studiu, stagii de documentare, participări la conferinţe internaţionale, colaborări cu reviste de specialitate, corespondenţe asidue cu exilul românesc şi cu specialişti europeni. La toate acestea se adaugă şi editarea unor cărţi în Occident şi încercarea de a face cunoscute valorile româneşti prin intermediul unei reviste de specialitate în limbi de circulaţie internaţională. Este vorba despre o cunoaştere din interior a tuturor acestor realităţi legate de colaborarea cu Europa. De felul în care suntem priviţi. De dificultăţile de acceptare. De neştiinţa noastră de a ne ridica la competitivitatea europeană datorită anilor de izolare trăiţi în comunism.
Extrem de important este faptul că lucrarea reprezintă o primă implicare a unui român în actualitatea culturală europeană, versiunea lui Adrian Marino, extrem de polemică, reprezentând dreptul la replică a unei minorităţi culturale.
De ce consider cartea de actualitate? De ce o recomand a fi recuperată? Deoarece o consider extrem de utilă situaţiei în care ne aflăm în aceste momente ale „europenizării” noastre culturale. Adrian Marino vorbeşte despre aceleaşi complexe pe care le resimţim şi noi acut în perioada contemporană. Propune soluţii născute dintr-o experienţă europeană îndelungată. Escamontează dificultăţi identice cu cele prezente. În plus aduce o viziune clasică... să folosesc un clişeu... înţelepciunea unei alte generaţii care a experimentat şi înţeles altfel istoria pe care o trăim. Ar fi păcat să irosim timp preţios descoperind pe propria noastră piele realităţile prezentate de acest ideolog, când ritmul sincronizării noastre occidentale ar putea fi sensibil accelerat prin materializarea lor directă.
O cunoaştere a acestor aspecte ar îmbunătăţi considerabil relaţiile noastre cu comunitatea europeană, ne-ar ajuta să îi înţelegem şi să îi acceptăm mai uşor, să nu ni se pară aberante normele impuse de ei, să nu renunţăm la valorile noastre autentice, să nu ne umilim niciodată, să devenim egali oricărui cetăţean al Europei.
Pentru a vă convinge de aceste lucruri, voi prezenta o sinteză a aspectelor de actualitate prezente în cartea menţionată. O selecţie a schimbărilor de mentalitate absolut necesare unei bune colaborări internaţionale.
În noile condiţii ale globalizării se impune cu necesitate o schimbare totală de optică. Instituirea unei alte scări de valori. Redefinirea termenilor cheie Occident/Orient, încărcaţi cu conotaţii ideologice şi culturale profunde. Şi, în primul rând, o demistificare a superiorităţii occidentale printr-o nouă definire a relaţiilor Est-Vest. Pe baza unor principii de egalitate culturală, fapt ce presupune o inversare a ierarhiei tradiţionale şi o reconciliere prin renunţarea la mitul superiorităţii occidentale construit pe o imagine desuetă a Orientului. Scopul final al acestui demers implică asimilarea şi înţelegerea reciprocă. El nu poate fi atins decât printr-o depăşire asumată a tuturor complexelor. Atât a celor de superioritate, cât, mai ales, a celor de inferioritate.
Complexul occidental de superioritate devine evident prin câteva simptome clasice: autori valoroşi ignoraţi, exemple cu predilecţie alese din cele trei culturi occidentale ce deţin monopolul, metode exclusiv occidentale de lucru cu textul, mila şi condescenţa pentru estici, naţionalismul exacerbat.
Primul şi cel mai dificil obstacol de înfruntat este prejudecata naţională, fie că este continentală, zonală sau locală. De aceea trebuie să se ia poziţie împotriva monopolului şi a centrelor literare naţionale, în vederea impunerii unei optici supranaţionale menite să corecteze limitările şi intoleranţele naţionaliste. Totul se reduce, în esenţă, la respect: „Pour faire connaître et respecter à bon droit ses propres valeurs, il faut connaître et respecter les valeurs des autres”. (p. 43)
Această afirmaţie poate fi tratată ca un adevărat slogan în lupta pentru instaurarea egalităţii culturale. Opoziţia faţă de exclusivismul occidental se manifestă prin refuzul categoric de a accepta ierarhizarea europeană, refuz venit din partea unor popoare care se simt de vocaţie europeană şi nu înţeleg excluderea lor dintr-o zonă spirituală cu care sunt solidare istoric sau ideologic.
Din resentimentul ignoratului, neînţelesului, marginalizatului se naşte nevoia acută de proclamare a independenţei spirituale, a dreptului de a se dezvolta după legi proprii, de a-şi urma traiectoria individualizată şi originală conferită de specificul naţional. Europa este văzută ca o provincie a lumii, neautorizată să-şi impună propriile legi, prejudecăţi, scară de valori. Mai ales atâta vreme cât funcţionează pe principiul europocentrismului, mustind în propria-i ignoranţă provincială, neavând curiozitatea de a se pune la curent cu ceea ce se întâmplă dincolo de hotarele ei.
Complexul occidental de superioritate se conjugă cu cel al micilor literaturi care promovează un orgoliu naţional excesiv, o mândrie patriotică exagerată, tradusă prin mistificarea clasicilor naţionali (necunoscuţi în străinătate), exacerbarea succeselor literare locale şi supraevaluarea ecourilor occidentale ale literaturii naţionale.
Supranaţionalul nu implică antinaţionalul, a fi universal nu înseamnă a-ţi nega individualitatea naţională specifică, ci a o pune în valoare în context internaţional. Provincialismul şi abuzul centrului sunt vehement condamnate, proclamându-se afirmarea individualităţii proprii. Mesajul ideologic implicat de această atitudine este simplu: a fi cetăţeanul lumii. A avea o educaţie cosmopolită. A simţi şi a gândi liber, dincolo de orice frontiere. Cu atât mai puţin geografice. Cosmopolitismul nu trebuie înţeles ca o necesitate impusă, ci ca un act de credinţă, un program de acţiune şi un mod de viaţă.
Cosmopolitismul înseamnă dinamism interior (militantism), lipsa prejudecăţilor sau limitărilor naţionaliste, refuzul exclusivismului sau izolaţionismului, dublă cetăţenie (naţional/internaţional), libertate de gândire şi de acţiune, comunicaţii libere şi eficiente.
El nu poate fi impus la nivel oficial, după criteriile dirijismului artistic şi literar. Mai degrabă prin iniţiative particulare, schimb direct, contacte personale între intelectuali de naţionalităţi diferite, călătorii, întâlniri organizate, corespondenţe culturale active, schimburi şi colaborări, traduceri, reviste specializate, târguri internaţionale de carte etc. Toate aceste acţiuni ar trebui să înlocuiască cu succes raporturile oficiale, întotdeauna prea reci şi impersonale. Deficitare la nivelul eficienţei.
Este evident vorba de impunerea unei alte culturi. Una alternativă celei oficiale. O cultură care să fie într-adevăr competitivă, care să promoveze o imagine reală şi valoroasă a României. Care să se bazeze pe originalitate şi liberă iniţiativă. Să-şi învingă complexele de orice fel şi să treacă peste orgoliile rănite. Să fie educată în parametrii europeni, să se impregneze cu o mentalitate europeană şi să fie capabilă de colaborări de calitate. Care să nu mai ridice probleme de integrare, ci să vorbească de la sine despre o Românie care s-a europenizat cu rapiditate, intrând cu o nouă imagine în circuitul valorilor universale.