Încercând să înţelegi lumea aceasta, în care trăim, vei da de prostie. Încercând s-o schimbi, te vei lovi de proşti. Cine mai ştie care filosof bătrân a rostit, cândva, acest adevăr? De dimensiunile lui ne dăm seama abia când inţelegem că prostia e o manifestare a materiei, un fenomen natural, ca un cutremur sau o inundaţie, fiind, prin aceasta, iremediabilă şi impredictibilă.
De proşti vei da la tot pasul, ca de pietre. Căci prostia e imuabilă. Mulţi sunt convinşi că lumea se află într-o veşnică transformare şi devenire. Nici o eroare n-a fost mai tragică ! Stând strâmbă pe temeliile ei putrede, vechi de când Creaţia, lumea se sprijină pe doar câteva adevăruri capitale, iar prostia pare a fi una din temeliile strâmbe ale acestei lumi.
Nu se pot cunoaşte efectele devastatoare ale prostiei la nivel mondial. Poţi şti cât rău a făcut o calamitate abia în clipa bilanţului. Cum prostia e infinită, efectele ei se simt in orice moment, ici şi colo, dar nu pot fi cunoscute în totalitate.
Proştii sunt mulţi. Simpla enunţare a acestui adevăr nu ne plasează, însă, nici pe mine şi nici pe dumneata, cititorule, în categoria înţelepţilor. Dacă e adevarat că înţelepciunea e ca o piatră rară, nu se poate încă şti dacă prostia e ca o boală. Şi dacă ar fi, ar fi, oricum, nevindecabilă. Fiindcă primul pas pe care trebuie să-l facă bolnavul spre vindecare este acela de a deveni conştient de boala sa. Abia după aceea ajunge pe mâna medicilor. Dar cum, Doamne-fereşte, să-i spui unui prost că e prost ? Şi, mai ales, cum şi-ar putea da el însuşi seama de gravitatea faptului, când el îşi poartă prostia ca pe o virtute, sau şi mai rău, ca pe însăşi raţiunea existenţei lui : nimic nu străluceşte mai tare ca mândria prostului !
Dacă prostia nu poate fi definită cu uşurinţă, prostul caută întotdeauna să iasă în evidenţă, iar de cele mai multe ori reuşeşte. Pentru reuşita acţiunii sale el nu precupeţeşte nici un efort, minciuna fiindu-i cea mai la îndemână sculă, unealta de aur. Proştii cred toţi, fără nici o excepţie, că adevărurile inutile sunt periculoase. Dar, cum adevărul ar trebui să fie absolut şi nedeterminat, el este unul singur: adevăr şi atât! Cum numai minciuna poate fi folosită intr-un anume scop, deci, folositoare, adevărul gol – goluţ nu-i poate fi prostului de nici un folos. Aşadar, de aici şi pâna la constatarea că adevărul e întotdeauna subversiv, nu mai e decât un pas.
Prostul nu respectă legea, el o aplică ! Dacă nu cumva el este chiar autorul ei, pentru că el dintotdeauna a susţinut, mă rog, el a atenţionat de mai demult, pe toată lumea. Dacă n-aţi ţinut cont de spusele lui, iată unde s-a ajuns... Şi în continuarea aceluiaşi tip de raţionament, dacă tot aplică legea, atunci prostul crede că are dreptul să taie o felie cât vrea el de mare din tortul avantajului, căci pentru prost, legea e ca un băţ cu două capete : esenţial este ca el să poată ţine de unul din capete, restul e doar rutină !
Prostul e rău. Ai grijă, înţeleptule, tunând şi fulgerând împotriva prostiei, să nu devii rău, câştigându-i astfel prostiei prima medalie, fiindcă răutatea pare, iată, o bună jumătate de prostie.
Prostul e complicat. În subţirimea simplităţii el nu vede nici un avantaj, cum urâte îi sunt, de asemenea, avantajele transparenţei, prin care i s-ar vedea goliciunea minţii. Dă-i prostului o idee simplă, iar el o va îmbârliga aşa de rău, că n-ai s-o mai recunoşti, fiindcă el se scarpină întotdeauna în stânga pe deasupra capului, cu mâna dreaptă. I se pare mai interesant.
Prostul e util. Dacă toţi aţi fi deştepţi, am auzit odată replica unui ţăran, cine v-ar mai trage cismele din picere, mă, intelectualilor ?
Prostul e grav. Să nu cumva să râzi în faţa lui, ar fi o impietate! Strămoşii noştri latini au creat zicala ridendo, castigat mores, crezând sincer că râzând de năravuri, le-ar putea îndrepta. Dar, dacă ai să râzi în faţa prostului, nu vei face altceva decât să-i descoperi alt nărav : prostul e suspicios!
Prostul nu ştie, nu are încredere, prostul nu cercetează pentru a afla, el doar presupune. Pe temelia celor închipuite, el construieşte gravitatea acuzaţiilor, iar de aici şi până la incriminarea tuturor celorlalţi, nu mai e decât o chestiune de timp. Iar prostul nu se sperie numai dintr-atât.
Prinzând de veste, poate de la lecţiile de marxism, de avantajele care decurg din lupta contrariilor, prostul iubeşte competiţia. Dar nu competiţia cinstită, în care câştigă cel mai bun, ci aceea în care el reuşeşte să dovedească intotdeauna că este primul, indiferent ce fel de mijloace aruncă în luptă.
Prostul işi consumă jumătate din viaţă, dacă e nevoie, ca să-ţi dovedească cu cât este el mai deştept decât tine. Lasă-l s-o facă! Dacă i se pare că a reuşit, uneori te lasă în pace !
Fereşte-te să-i dai prostului prin ceva a înţelege că-ţi este inferior : te va urmări cu înverşunare, toată viaţa, pentru a te distruge, născocind cu adevărată şiretenie noi şi noi feluri de a se răzbuna, gelos cum este pe succesul altora, fiindcă aceasta a fost şi este dintotdeauna singura tristeţe a prostului : ştie că prostia nu e o calitate!
Dar, atenţie, nu te pune cu el: prostul are mintea odihnită!